Durerea iubirii narcisice are o istorie îndelungată, ale cărei rădăcini pot fi regăsite în mitologia greacă, în povestea de dragoste neîmpărtășită dintre Narcis și nimfa Echo.
În Metamorfoze, Ovidiu ne spune povestea lui Echo, care fusese blestemată, pentru că îl ajutase pe Zeus să își ascundă infidelitățile, astfel încât să nu poată vorbi decât repetând cuvintele spuse de alții (ecoul). Plimbându-se prin pădure, frumosul Narcis, un tânăr arogant, este văzut de nimfă, care se îndrăgostește iremediabil de acesta. Simțind că este urmărit, Narcis întreabă „Cine este aici?” Echo, nu îi poate răspunde însă, și repetând doar ultimul cuvânt „Aici”, se îndreaptă plină de bucurie și optimism către el. Încercând să îl îmbrățișeze, este respinsă brutal de Narcis, așa cum făcuse și cu celelalte femei care se îndrăgostiseră de el. Echo, copleșită de durerea respingerii, s-a stins, iar din ea nu a mai rămas decât ecoul. Zeița răzbunării, Nemesis, este înfuriată de firea superficială și arogantă a tânărului, blestemându-l să se îndrăgostească de propria reflexie.
Într-o vară, însetat după vânătoare, Narcis se apleacă deasupra unui lac și se îndrăgostește iremediabil de propria sa imagine reflectată în apă, fără a conștientiza că se îndrăgostise de el însuși. În cele din urmă, a murit de durere pentru că nu putea ajunge la obiectul adorației sale.
Tragedia poveștii de dragoste, profund distructivă pentru ambii parteneri, ilustrează fidel drama prin catre trec multe cupluri moderne – incapacitatea de a iubi în mod autentic, lipsa de conștientizare, egoul inflaționat, respingerea brutală, durerea nemărginită și finalul dramatic care este resimțit ca un veritabil blestem.
Teoria psihanalitică postulează faptul că narcisismul este o stare în care energia libidinală este îndreptată către sine și nu către ceilalți, ceea ce împiedică dezvoltarea iubirii față de un partener.
Ceea ce îl caracterizează pe narcisic este o imagine de sine grandioasă, nevoia compulsivă de admirație, lipsa de empatie, aroganța, invidia, manipularea pentru a își atinge propriile scopuri și exploatarea celorlalte persoane.
Relațiile intime patologice ale narcisicului
Adeseori, relațiile intime ne arată o față a partenerului care este mai greu de cunoscut în societate, unde imaginea de sine este atent construită și controlată, iar ceilalți nu îi pot recunoaște cu ușurință nucleul narcisic. Acesta poate dezvolta cu succes relații interpersonale aparent funcționale, dar superficiale, însă într-o relație de cuplu poate deveni vizibilă pendularea sa continuă între nevoia de apropiere și cea de îndepărtare, cauzată de teama de a fi respins. Narcisicul se teme de propria vulnerabilitate, așa că preferă să fie în control și să se îndepărteze când simte că intimitatea îl copleșește, care îi evocă fragmente intolerabile din rănile sale timpurii.
În copilăria sa, narcisicul a suferit o traumă semnificativă, care i-a cauzat „rana narcisică” – pierderea iubirii, respingerea și eșecul resimțit lasă în urmă o rană sângerândă ce influențează semnificativ dezvoltarea și relațiile ulterioare. Această rană se reactivează de fiecare dată când narcisicul simte că nu este atât de important, dorit sau iubit pe cât își dorește (aceasta dorință, adeseori, nu cunoaște limite), ceea ce îi amenință echilibrul precar în care se află, căci în esență, dincolo de masca afișată, nu se consideră demn de a fi valorizat și iubit.
Realitatea sa este distorsionată, interpretează excesiv orice semn fin de respingere, căutând inconștient confirmarea că este lipsit de valoare și incapabil de a trezi sentimente autentice de iubire din partea partenerului, retrăind agonia din primii ani de viață.
Narcisicul își dorește o relație simbiotică, în care să simtă că el și cealaltă personă sunt o singură ființă, disponibilitate permanentă, iubire necondiționată, satisfacerea imediată a tuturor nevoilor – în esență își dorește lucrurile de care copilul foarte mic a fost privat. Idealizează partenerul și apoi îl devalorizează, îl respinge cu furie – căci nimeni nu poate susține pe termen lung proiecțiile sale și nu îi poate oferi senzația de atotputernicie pe care o caută cu nesaț. Narcisicii sunt extrem de seducători, iar ideația lor privind sufletul pereche este adeseori foarte atractivă pentru partener, care este copleșit în faza inițială a relației cu dovezi de afecțiune, măgulit, ridicat pe un piedestal, pentru ca apoi, netolerând limitările realității, să fie doborât cu brutalitate și aruncat în temnița desconsiderării și învinovățirii.
Furia narcisicului atinge uneori cote inimaginabile, este extrem de agresivă, iar reacțiile violente și ostilitatea, dorința de răzbunare pentru că partenerul nu poate satisface standardele sale ideale, sunt legate, în special, de situațiile în care percepe cea mai mică urmă de respingere, critică sau nesupunere.
Narcisicul este lipsit de empatie, nu poate percepe o situație din perspectiva celuilalt și pare privat de capacitatea de a ierta, este o victimă care s-a tranformat, ca adult, în torționar. Eforturile sale continue se concentrează pe a-și hrăni imaginea de sine inflaționată, iar furia sa este folosită adesea într-un mod manipulativ, pedepsind partenerul pentru că nu îi poate servi ca oglindă a propriei perfecțiuni iluzorii, fiind adesea preocupat de fantezii de putere, succes nelimitat, frumusețe sau dragoste ideală.
Dorința de a fi validat și admirat nu cunoște limite și izvorăște dintr-un sentiment al propriei inadecvări, în cursul unei dezvoltări normale copilul învață de la părinți că este demn de iubire, respect și considerație, lucru care nu este dependent de performanțele sale, de fizic sau de statut – în cazul narcisicului, aceste aspecte necesare nu au fost realizate, iar întreaga sa viață este dedicată căutării neîncetate a iubirii absolute.
Care este partenerul tipic ales de un narcisic?
Narcisicul are nevoie de o altă personă care să reprezinte sursa proprie de gratificare narcisică.
Adesori aceștia au un veritabil radar pentru a identifica persoanele care le pot satisface nevoile de admirație, putere și iubire ideală, care să îi poată „hrăni” – o tipologie de persoană care este adesea aleasă este cea care are un nivel ridicat de empatie, altruism și care este foarte receptivă la nevoile celorlalți. Este o alegere complementară, narcisicul și empatul situându-se la polii opuși ai scării de empatie. Persoanele foarte empatice și senzitive se pot conecta cu ușurință la stările interioare ale celorlalți și au adeseori dificultăți în a pune limite. Într-o relație sănătoasă există, adesea, un echilibru în ceea ce privește acțiunile de „a da” și de „a primi”, lucru care, de cele mai multe ori, nu se întâmplă într-o astfel de relație toxică.
Perspectivele vindecării sunt destule de rezervate, iar o reabilitare a relației de cuplu rezidă tocmai în capacitatea de introspecție a partenerilor, de a empatiza, de a conștientiza dinamica în care se află și de a invita schimbarea în viața lor. Dacă ambii parteneri își doresc, se poate recurge la terapia de cuplu – aspectul esențial este însă ca această intenție să fie una împărtășită în mod autentic.
Povestea narcisicului este tragedia lui Narcis, care nu a putut primi dragostea, a copilului vulnerabil și veșnic rătăcitor care nu poate tolera realitatea crudă și care, în procesul căutărilor pe tărâmul idealului, face numeroase victime, ce îl acompaniază pentru o perioadă în lumea propriilor tenebre.
Alexandra Dragoi 