Timpul poate fi aliatul sau dușmanul nostru. Dar ce se întâmplă când evenimentele tulburătoare ne atrag în vârtejul violent al unei tornade ce se tot intensifică și al cărei sfârșit nu se mai întrevede cu ușurință la orizont?
Incertitudinea și previziunile în continuă schimbare ne adâncesc tot mai mult în mișcarea haotică și destabilizantă a acestei furtuni de dimensiuni colosale care a cuprins în îmbrățișarea ei distructivă întreaga planetă. De la paradisurile tropicale edenice, până la metropolele fremătând de agitație și țărmurile înghețate ale Groenlandei. Nu există colț neatins de pe acest pământ și evadarea nu mai este o opțiune viabilă.
Poate că, înca o dată, ca și în cazul altor evenimente cutremurătoare, care ne amenință pe plan individual și social, singura posibilitate de escapism este într-un colțisor atent ferecat din noi înșine. Aici ne putem construi bucățica de pământ al făgăduinței, care mustește de viață, de fecunditate și care poartă germenii și promisiunea unui mâine ceva mai bun, mai îngăduitor, unde speranța își întine timidă aripile și învață din nou să zbore asemeni unei păsări rănite, care își revine ușor, ușor dintr-o lungă și solicitantă convalescență.
Chiar dacă o recunoaștem sau nu, suntem cu toți, într-o oarecare măsură, bolnavi. „Arată-mi un om sănătos și și-l voi vindeca.”, spunea Carl Gustav Jung, fondatorul psihologiei analitice.
Unii dintre noi se confruntă cu boli ale corpului, iar alții cu maladii ale spiritului, adesea mai înșelătoare și mai puțin evidente pentru ceilalți, iar uneori chiar și pentru ei înșiși. Ceilalți, și nu puțini, se confruntă cu ambele. Odata atins corpul, reverberațiile distructive ale patogenilor se răsfrâng insidios și asupra psihicului.
Ca în orice eveniment traumatic, timpul își modifică substanțial cursul, ca un râu depresionar învolburat, puternic dependent de relieful pe care îl traversează, munții și văile stâncoase abrupte pe care le traversăm în această perioadă, nu ne lasă neschimbați. Curgerea lină, senină și netulburată nu pare să mai fie parte din peisajul acestor zile tulburi. Ca în timpul inundațiilor, purtăm cu noi nisip, pietriș și alte aluviuni care se prăvălesc furioase și neputincioase în fața forțelor naturii. Se vor depozita, în cele din urmă, pe malurile existenței noastre sau vor forma mici insulițe, puncte de refugiu alcătuite din resturile tulburătoare ale vieții noastre zdruncinate, răscolite până în cele mai adânci straturi, care aduc la suprafață elemente surprinzătoare, până acum nebănuite, care vin subit odată cu mișcările din adâncuri.
De la dezorientare, la hipervigilență sau chiar amnezie, trauma ne disociază de percepția adecvată a timpului. Cum ne vor afecta amintirile pandemiei în anii ce urmează? Cum ne putem cultiva reziliența în aceasta perioadă tulburătoare? Toți avem resurse, dificultatea principală constă în a le identifica și ulterior în a le hrăni și readuce la viață. Care este locul și momentul în care ne-am simțit fericiți, protejați și linistiți că suntem în siguranță? Cum ne putem conecta la sursa de înțelepciune care să ne ghideze răbdătoare pașii? Ne putem construi o ambarcațiune care să ne ajute să navigăm pe aceste râuri învolburate, există în noi materialul și puterea de a construi și lansa la apă propria barca de salvare.
Întreabă-te ce poți face astăzi, oricât de mic, pentru a realiza o schimbare și a nu te mai simți neputincios. Adeseori sensul poate fi găsit și prin a oferi celorlați o mână de ajutor, le putem arunca un colac, chiar dacă suntem împreună în furtună, la fel de deznădajduiți și speriați. Implicarea activă, optimismul și speranța ne pot fi importante călăuze, fără de care am cădea pradă disperării și ne-am preda neputinței.
Esențial este să devenim mai conștienți de impactul gesturilor și acțiunilor noastre, chiar și a celor mai mărunte. Mă ajuta asta sau îmi adâncește criza? Nu există nicio acțiune magică, nicio formulă universală a succesului. Parcursul poate fi la fel de divers și valid, în unicitatea lui, ca noi înșine.
Tulburările specifice traumei, cum ar fi derealizarea și depersonalizarea încep să fie experimentate, în ultimul timp, la scară tot mai largă, ca urmare directă a evenimentelor din ultima perioadă, care se afla încă în plină desfășurare. Derealizarea/depersonalizarea este senzația că lucrurile din jur nu sunt reale, că trăim ceva artificial, ca și când ne-am afla într-un vis sau film, că suntem un observator din afară și că nu luăm parte direct la ceea ce ni se întâmplă, că nu mai avem control asupra propriei persoane, ne detașăm de noi înșine, de parcă ne-am afla undeva sus, privind evenimentele ca un spectator amorțit. Toate aceste senzații sunt expresii ale unei suferințe copleșitoare, pe care nu o putem încă gestiona adecvat, sunt mecanisme de apărare în fața unor evenimente tulburătoare care amenința să ne destabilizeze. Este important să fim îngăduitori cu propria noastră persoană, cât și cu ceilalți, pentru ca straniul face, mai mult ca niciodată, parte din viețile noastre de zi cu zi. Este o situație fără precedent pentru majoritatea dintre noi și este perfect normal să ne simțim tulburați, triști, furioși, frustrați și speriați – însă atunci când simptomele persistă și ne afectează capacitatea de a funcționa, este necesar să ne îndreptăm atenția către îngrijirea adecvată a psihicului nostru, astfel încât anxietatea și depresia să nu pună stăpânire pe existența noastră.
Unii dintre noi se vor confrunta, ca urmare a pandemiei, cu ceea ce specialiștii numesc PTSD sau tulburarea de stres post-traumatic. În linii mari, cei mai predispuși sunt cei cu istoric de tulburări ca anxietate, depresie, tulburare obsesiv compulsivă sau alte afecțiuni de natură psihologică, cei din primele linii, cei care trec printr-o perioadă de doliu (pierderea unei persoane dragi, a locului de muncă), persoanele singure, cei care au dezvoltat boala COVID-19 și oricare altă persoana ce se află în condiții de vulnerabilitate crescută. Este greu de anticipat cu exactitate ce repercursiuni va avea pandemia asupra fiecăruia dintre noi în parte.
Există însă și vești bune, transformarea pozitivă poate fi uneori accelerată de o experiență traumatică. Creșterea post-traumatică (PTG) este o teorie care explică acest tip de transformare în urma traumei. Conceptul a fost dezvoltat de psihologii Richard Tedeschi și dr. Lawrence Calhoun, la mijlocul anilor 1990, și susține că persoanelor care se confruntă cu dificultăți psihologice, le poate fi facilitată creșterea, dezvoltarea personală după experimentarea adversităților.
„Oamenii dezvoltă noi percepții despre ei înșiși, despre lumea în care trăiesc, despre cum să relaționeze cu ceilalți oameni, despre ce viitor ar putea avea și o mai bună înțelegere a modului de a-și trăi viața într-o manieră mai satisfăcătoare”, afirmă Tedeschi.
Câți dintre noi vor experimenta o creștere post traumatică? Ca și în cazul PTSD, este dificil de prezis. Dar avem câțiva indicatori care ne arată ce predispune unii oameni la a gestiona criza în sensul creșterii personale.
Se pare că există două trăsături care fac ca unele persoane să fie mai susceptibile de a experimenta creșterea post-traumatică, spune Tedeschi: „deschidere spre experiențe noi și extraversia. Acest lucru se datorează faptului că persoanele care sunt mai deschise au mai multe șanse să își reconsidere sistemele de credințe, iar extraverții sunt mai predispuși să fie mai activi ca răspuns la traume și să caute conexiunea cu ceilalți. De asemenea, femeile tind să raporteze o creștere mai mare decât bărbații, dar diferența este relativ mică.” Desigur, acest lucru nu înseamnă că dacă suntem introverți nu putem experimenta o creștere post traumatică, important este să ne conștientizăm nevoile și să nu suferim în tăcere, atunci când, de fapt, ne-am dori să împărtășim dificultățile cu care ne confruntăm.
Creșterea post-traumatică urmărește înregistrarea unui răspuns pozitiv în următoarele arii: aprecierea vieții, relațiile cu ceilalți, căutarea unor noi posibilități în viață, forța personală și schimbarea spirituală.
Dincolo de aceste studii și teorii ale oamenilor de știință, poate că cea mai mare consolare în aceste vremuri tulburi este, pur și simplu, conștientizarea faptului că nu suntem singuri și că situația este, din fericire, una temporară.
Alexandra Dragoi 