Dependența de seriale TV – pe tărâmul iluziilor și al izolării

„Orice formă de dependenţă este rea, indiferent dacă narcoticul este alcoolul, morfina sau idealismul“. Jung

Trăim într-o perioadă în care multitudinea de forme de divertisment online reprezintă o parte aparenta pozitivă în viețile noastre atât de stresante și o modalitate de deconectare preferată atunci când ajungem acasă după o zi lungă și obositoare de la locul de muncă. Majoritatea dintre noi este familiarizată cu sentimentul de eliberare și satisfacție pe care ni-l oferă vizionarea serialului preferat sau cu entuziasmul de a descoperi o serie captivantă recent lansată de programele de streaming. Dar este oare chiar atât de lipsită de efecte nocive pe cât credem? Și ce ne spune asta despre starea noastră emoțională?

În limba engleză, există un termen, momentan intraductibil, în limba română, și anume fenomenul „binge watching”, un soi de vizonare compulsivă a unui serial. Suntem atrași și fascinați de universul alternativ, care își deschid larg porțile în fața noastră și care se află acum doar la un click distanță. E modalitatea de elecție pentru a evada din cotidian pentru o majoritate covârșitoare și una, aparent inofensivă, la care avem un acces extrem de facil.

În ceea ce privește vizonarea, un sondaj Netflix a constatat că 61 la sută dintre utilizatori urmăresc în mod regulat între 2-6 episoade consecutiv intr-o singură zi. Un studiu mai recent a descoperit că cei mai mulți membri Netflix aleg să-și petreaca timpul pe platformă decât să se angajeze în alte activități- terminând un sezon întreg într-o săptămână, în medie (categoriile Sci-Fi, horror și thriller înregistrează în mod uzual acest tipar de vizionare compulsivă). Cu siguranță, nu am face acest lucru dacă nu ne-ar face să ne simțim extrem de bine și dacă nu ar reprezenta o alternativă de escapism în fața anxietăților și stresului cotidian.

Atunci când privim un serial care ne face sa ne simțim imersați într-o altă realitate, adeseori identificându-ne cu protagoniștii sau trăind o situație de viață la care nu avem altfel acces, creierul nostru este cuprins de un val de dopamină și adrenalină. Ne simțim vii, iar realitatea personală este suspendată în favoarea uneia mai strălucitoare, intense și mult mai puțin banale decât viețile noastre inundate de rutină și frământări cotidiene sau existențiale.

Evitarea responsabilității, eliminarea neconstructivă a stresului și recurgerea la o formă facilă de a experimenta plăcerea, ne determină să alegem această modalitate de petrecere a timpului, care se va dovedi nocivă pe multiple planuri – emoțional, cognitiv și chiar comportamental.

Gradul de toleranță reprezintă un element central în ecuația adicțiilor, astfel că vom fi nevoiți să vizionăm din ce în ce mai multe episoade sau seriale pentru a ajunge la același nivel de satisfacție pe care l-am avut inițial, în momentul descoperirii acestei plăceri, pe care mulți dintre noi chiar o numesc adeseori „plăcere vinovată”. Intuiția noastră ne trage un semnal de alarmă, vizionarea compulsivă a unui conținut lipsit de elemente educaționale solide, nu ne va ajuta să creștem și să ne dezvoltăm ca indivizi, ci are chiar potențialul de a ne stopa sau chiar provoca o involuție în plan personal. Copii și adolecenții sunt în mod special predispuși la a experimenta efectele nocive ale privitului îndelungat la televizor, s-a demonstrat că o astfel de activitate excesivă scade atenția, abilitățile sociale și funcționarea cognitivă, crește incidența problemele de comportament și a obiceiurilor alimentare nesănătoase.

Vizionarea obsesivă reprezintă un mecanism de apărare mai puțin convențional, un veritabil scut pe care ni-l construim singuri, pentru a evita confruntarea cu propriile noastre emoții, sentimente, gânduri sau amintiri legate de o situație generatoare de anxietate, frustrare, tristețe sau neputință.

Jung a înțeles funcția psihologică a adicției într-un mod diferit de alți scriitori psihanalitici, nu doar ca pe o schimbare a stării de spirit, ci ca schimbând de fapt ceea ce se întâmplă în lumea interioară. Acest lucru nu implică doar o mascare a tensiunii psihice, ci eliminarea iluzorie și temporară a cauzelor distresului pe care îl experimentăm. Odată ce experimentăm aceasta senzație de eliberare, simțim compulsiv nevoia de a repeta experiența iar și iar, îndepărtându-ne de o soluționare eficientă și constructivă a problemei de bază, din cauza căreia ajungem în postura de a folosi un drog pentru a ne calma suferința. Dependența ne adâncește în mrejele izolării, ne însingurează și devenim prinși într-o ocupație sterilă, care perpetuează problema, ne abate de la propriul drum și ne răpește potențialele efecte benefice ale introspecției.

În acest moment, voința nu mai este suficient de puternică pentru a contracara dependența, atingem fundul prăpastiei, este necesar să apelăm la ajutor pentru a ne mobiliza resursele interioare și a ne elibera de mecanismul adicției.

Ca o orchestră hipnotizantă, ne duce pe tărâmul izolării și al iluzionării, ne îndepărtează prin cântecul ei de sirenă de profunzimile propriului suflet, ne calmează neliniștile atât timp cât ne încredințăm amăgirilor ambalate strălucitor și transformă timpul într-un veritabil inamic care lucrează în defavoarea noastră.

Care sunt semnalele de alarmă care ne indică faptul că am putea avea o problemă legată de vizionarea compulsivă?

  • Vizionăm mai mult decât ne-am propus inițial
  • Rămânem în urmă cu alte activități importante
  • Ne simțim vinovați
  • Relațiile noastra sociale au de suferit
  • Vizionăm din ce în ce mai mult pentru a ne simți bine

Abonează-te pentru a rămâne la curent cu noutățile de pe blog.

Terapia prin muzică – alchimia cântecului și ritmul vindecător

Descoperirea cântecului și crearea instrumentelor muzicale au amândouă la origine impulsul uman ce se situează mult mai profund decât intenția conștientă: nevoia de ritm în viață, nevoia adâncă, ce transcede gândirea și nu ține seama de nici o primejdie. Richard Baker

Muzica este una dintre cele mai vechi forme de terapie cunoscute de umanitate. Prezentă în viețile oamenilor cu mult înainte de dezvoltarea industriei muzicale, care se află de decenii în plină expansiune, muzica își are rădăcinile în solul sacru al spiritualității și vindecării.

Recent, am asistat la un fenomen spectaculos și emoționant, oamenii aflați în izolare în Italia, ulterior și cei din alte țări, au început să cânte împreună din balcoane în semn de solidaritate, pentru a își da glas durerii, dar și speranței că, în curând, totul se va sfârși și vor depăși această cumplită încercare cu bine.

Există un motiv pentru care, chiar și în locuri brăzdate de război, suferință și pierdere, cântecele continuă să ne încânte sufletele. Melodiile care trăiesc în inimile noastre nu ne pot fi răpite de acțiunile distructive îndreptate împotriva noastră și de nicio pandemie. Ele servesc nevoii noastre de exprimare, conexiune și vindecare. Muzica vorbește o limbă universală.

Notele muzicale deschid o poartă către inimile noastre. Melodia emoționează, calmează, trezește, eliberează sau inspiră. Știm când o melodie ajunge la inima noastră, pentru că dă naștere lacrimilor și emoțiilor, care uneori ne iau prin surprindere. Nu este un proces cognitiv, ci unul emoțional.

Indiferent dacă avem o inimă frântă în urma unei pierderi sau a unei relații, ori avem o problemă fizică, sufletul nostru are nevoie de vindecare. Muzica creează momente cathartice, astfel încât emoțiile care ne-au încărcat și rănit inimile să fie, în cele din urmă, eliberate.

Una dintre cele mai mărețe și emoționante povești ale alchimiei cântecului este legată de originea „Amazing Grace”. John Newton era căpitanul unei nave care transporta sclavi din Africa în Lumea Nouă. Într-o seară, o furtună a devenit violentă pe mare și Newton s-a temut că își va pierde viața. Acea furtună întunecată a devenit un catalizator pentru o rugăciune care l-a determinat să renunțe la ocupația sa și să-și schimbe drumul în viață. Newton a supraviețuit și ulterior a devenit predicator și activist pentru abolirea sclaviei. În 1772, John Newton a scris versuri pe o melodie pe care a învățat-o de la sclavii care cântau versuri pentatonice, cea care avea să devină imnul „Amazing Grace”. Acesta spune povestea modului în care și-a schimbat viziunea și, cel mai important, cum și-a descoperit propria sa vocea autentică.

Urechile sunt primele organe senzoriale care se dezvoltă când suntem în uter. De la aproximativ cinci luni, ascultăm în uter, prima sală de concerte pe care o cunoaștem, înconjurați de lichidul amniotic care servește ca amplificator, dublând volumul. Având în vedere acest nivel de amplificare, este uimitor cât de mult sunet absorbim. Există muzică pe care o auzim in utero și pe care o putem recunoaște chiar și după naștere, așa cum au descoperit numeroase cercetări.

Atunci când ascultăm muzică, putem dezactiva declanșatorii stresului. Astfel, nu este doar ceea ce face muzica pentru noi, ci și ceea ce dezactivează. Există un principiu în terapia muzicală, un model de activare și dezactivare. Este posibil să fi observat un efect similar în propriile stări emoționale. Observăm adesea că este greu să fim supărați când râdem; este greu să fim triști când găsim motive de bucurie; este greu să ne facem scenarii anxioase când suntem relaxați. Este adeseori imposibil să fim în două stări emoționale opuse în același timp.

Ritmul muzicii ne calmează gândurile anxioase și ne permite să simțim prin corp. În melodie, descoperim că sentimentele noastre profunde împărtășite transformă durerea și disperarea și ajută la vindecare. În armonie, descoperim că armonizarea cu ceilalți îl înlocuiește pe „eu-singur” și activează conceptul de „noi-împreună”, transcendem și ne umplem sufletul de emoții împărtășite. Liniștea minții ne dezactivează gândirea despre trecut și viitor și permite activarea păcii și a liniștii.

Eliberează convingerile limitative pe care le ai despre propriul spirit muzical interior și recunoaște, în toate elementele muzicii, că vei găsi o poartă în beneficiile vindecătoare ale sunetului.

Șamanii, vindecători spirituali din cele mai vechi timpuri, foloseau ritmul tobelor pentru a călători în alte lumi și a vindeca sufletul bolnavului. Conexiunea dintre muzica si terapie continuă până în zilele noastre, dar această înțelepciune bazată pe intuiție este accesată de un număr foarte restrâns de oameni.

Este foarte important modul în care ascultăm muzică, ascultarea muzicii prin intermediul căștilor oferă o experiență diferită față de ascultarea prin difuzor. Participarea la un concert sau ascultarea de muzică live este diferită de ascultarea muzicii înregistrate. Pentru a beneficia de efectele terapeutice ale muzicii este esențial să găsim metoda care ni se potrivește cel mai bine, deși ascultarea la căști este recomandată pentru a ne izola de zgomotele ambientale și a avea o experiență mai intimă. Dacă stăm liniștiți, putem simți ritmul care ne mișcă. În acest fel, devenim propriile noastre instrumente de vindecare.

Un studiu al Universității Calgone din Glasgow, Scoția a comparat efectul a trei tipuri diferite de muzică asupra reducerii durerii pentru aproape șaizeci de subiecți. Participanții au ascultat unul dintre cele trei tipuri de muzică înregistrată: muzica pe care au ales-o (preferința ascultătorului), muzică special concepută pentru relaxare sau zgomot alb. Eficiența muzicii a fost testată pentru puterea sa de a reduce percepția durerii și de a oferi un sentiment de control asupra acesteia. Nu este surprinzător, cel mai mare beneficiu atât în reducerea durerii, cât și în sentimentul de control perceput a fost obținut cu muzica preferată a ascultătorului.

O experiență comună, pe care fiecare dintre noi a experimentat-o la un moment dat este pielea de găină (termenul medical fiind cel de piloerecție). Când ascultăm muzică și avem piloerecție, știm că suntem profund mișcați, emoționati de melodie, rezonăm cu ceea ce aceasta ne transmite. Ne eliberăm de tensiune, putem exprima astfel ceea ce cuvintele nu au putut.

Muzica poate fi sunetul plânsului care ne eliberează de o durere profundă sau sunetul duios și liniștitor al unei mame care îi cântă copilului ei sau al unei traume profunde dintr-o perioadă preverbală din copilărie. Chiar dacă nu știm conștient ce înseamnă, muzica permite vindecarea și oferă, de asemenea, un vehicul pentru ca vocea unică a fiecăruia să fie împărtășită.

Ritmul este parte integrată din noi și răspundem la el în mod universal, indiferent de cultura din care facem parte, indiferent de rasă, țară sau orientare sexuală – muzica și ritmul nu discriminează. Suntem încă din uter legați de bataile ritmice ale mamei, iar memoria sa o purtăm cu noi, la nivel inconștient, de-a lungul întregii vieți. Ascultarea bătăilor inimii are un efect liniștitor, de exemplu atunci când ne odihnim capul pe pieptul persoanei iubite sau când ascultăm pentru prima dată inima unui bebeluș și suntem profund mișcați. Chiar și creierul nostru are propiul ritm, care poate fi măsurat printr-un aparat EEG.

Poți începe prin a îti acorda câteva momente de liniște și a te pregăti pentru experimentarea ritmului. Lasă-ți corpul să se destindă, inpiră profund și expiră lung, gandește-te la corpul tău ca la un vas prin care curge ritmul. Deși muzica preferată are cel mai bun efect terapeutic, poți găsi mai jos câteva recomandări, unele din melodii fiind parte din studii ample privind potențialul lor terapeutic. Cercetătorii de la Chroma, un furnizor de terapie prin artă, a descoperit că melodiile formațiilor Queen, Pink Floyd sau Bob Marley au înregistrat cel mai bun efect terapeutic, iar clasicul „We will rock you” a obținut primul loc.

We will rock you, the queen

Amazing grace, ANdrea Bocelli (versiune live)

Una mattina, ludovico einaudi

Sleeping at last, saturn

Cosmos, hazy

Three little birds, Bob Marley

Imagine, John Lennon

Dacă Timpul ar fi o persoană – cultivarea unei relații atipice

 Timpul este substanța din care sunt făcut. – Jorge Luis Borges

Timpul are o dimensiune obiectivă, dar si una profund subiectivă.

Alice în Țara Minunilor era uimită uitându-se la un ceas care nu indica ora, ci doar ziua din lună: „Dacă ați cunoaște timpul așa cum îl cunosc eu nu v-ați mai gândi să-l irosiți ca pe un lucru. Timpul este o persoană”, spune Pălărierul. Acesta pune atfel accent pe unul din paradoxurile timpului – este, pe de o parte, o realitate obiectivă pe care nu o putem stăpâni în totalitate, iar, pe de altă parte, noi trăim cu el ca și când ar fi o persoană, cu care putem interacționa, într-un mod mai mult sau mai puțin adaptativ. Este esențial să învățăm arta de a ne cultiva relația personală cu timpul, ca și când acesta ar fi un partner, un aliat de nădejde care să ne însoțească pe propriul drum în viață.

La nivel intim, timpul se dilată sau se contractă, este apăsător sau eliberator, în funcție de evenimentele din viața noastră sau de starea emoțională. Așteptarea anxioasă, poate transforma minutele în ore și zilele în luni, iar nisipul din propria clepsidră se poate transforma într-un veritabil deșert. Timpul subiectiv este constituit din emoții, sentimente și percepții mai mult sau mai puțin tulburătoare. Timpul este departe de a fi absolut, este esențial raportul nostru cu timpul ca persoană, așa cum spunea Pălărierul, cu noi înșine și cu lumea.

Prezentul este mai mult decat un instrument prin care ne putem rescrie trecutul, asa cum este adeseori promovat de cărțile motivaționale și chiar de către psihoterapie. Prezentul este, cu siguranță, foarte valoros pentru majoritatea oamenilor, dar și extrem de volatil. Chiar si minutele pe care le petreci citind acest articol, vor fi, in curand, parte din trecutul tău imediat. Fiecare decizie și gând pe care le avem în prezent se transformă rapid în trecut. Controlându-ne prezentul, decidem ce formă va avea trecutul nostru, cât de luminos sau cât de întunecat va fi, cu câtă plăcere și seninătate vom privi în urma noastră, astfel încât să minimizăm necesitatea de a-l rescrie retrospectiv.

Cu siguranță, a trăi în prezent este un lucru minunat și benefic, însă atât timp cât acest lucru este realizat în moderație, astfel încât să nu ne pierdem echilibrul, starea de homeostazie spre care tindem ca ființe. A ne concentra excesiv pe prezent, înseamnă să ne răpim potențialul de a învăța din trecut și de a ne proiecta în viitor pentru a ne trasa drumul dorit în viață.

Hedoniștii sunt o categorie care a făcut din savurarea voluptăților prezentului o adevărată filosofie de viață. Este faimos citatul Apres moi, le deluge” (După mine potopul), o expresie care aparține marchizei de Pompadour, ce ar fi fost rostită după o bătălie pierdută și condensează disprețul acesteia față de viitor, față de consecințele acțiunii pe termen lung.

În ceasta perioadă, întreaga omenire trece printr-un moment plin de provocări, în special din punctul de vedere al pandemiei, care pare să fi înghețat timpul, majoritatea dintre noi trăiesc într-un prezent nu tocmai confortabil, în care eforturile noastre se concentrează pe evitarea pericolelor și supraviețuire. Nu este tocmai un prezent pe care ni l-am fi dorit, deși poate avea avantajele lui. Viitorul este acum mult mai incert, iar reperele pe care le aveam odată au fost suspendate pe termen nedeterminat. Devenim mai puternici, înțelepti și rezilienți în urma depășirii adversităților, zona de confort este eminamente o zonă sterilă.

Planificarea viitorului, care în moderație este sănătoasă, poate duce, în exces, la o lipsă de plăcere în trăirea prezentului și la anxietate crescută față de viitor. Atunci când ne centrăm excesiv pe viitor, devenim obsedați de control, prezentul se transformă într-o corvoadă și o sursă de insatisfacții, iar frustrarea capătă proporții maladive. Abilitatea noastră de a ne pregăti pentru viitor este deopotrivă o binecuvântare și un blestem. Binecuvântarea este reprezentată de aspectul constructiv, acela de a ne trasa sarcini și obiective realiste pentru viață, iar blestemul este că înclinația excesivă de a ne concentra pe viitor reprezintă o sursă sigură de stres. Esențialul este reprezentat de o atitudine echilibrată atât față de trecut, prezent, cât și față de viitor.

Când ignorăm prezentul și ne aflăm în compania exclusivă a trecutului sau a viitorului posibil, putem rata fericirea și oprtunitățile care se află chiar în fața noastră. Am auzit recent, tot mai des, expresia plină de regrete: „Eram fericiți și nu o știam”.

Dacă trăim prea mult alături de propriul trecut, dacă ne agățăm de el ca de o fantomă, într-un soi de doliu nedepășit, invităm melancolia patologică în viața noastră.

Când ne acompaniem doar de prezent, riscăm să luăm decizii care nu ne vor aduce decât beneficii efemere și ne vom compromite viitorul.

Este benefic să ne conștientizăm propria mortalitate și să ne tratăm viața într-un mod responsabil, dar să nu facem din asta o obsesie, ceea ce poate reprezenta o altă capcană pe care e de dorit sa o evităm.

Pentru Heidegger, aspectul crucial al ființei este că se dezvoltă în timp, natura ființei umane este orientarea către viitor. Pentru că suntem ființe legate de trecut, adevărata noastră natură  este să ne orientăm către viitor. Nu suntem doar o rotiță într-un mecanism, ci participanți activi în derularea timpului.

Cum ne putem cultiva propria relație cu Timpul, cel ce ne însoțește permanent în aventura vieții?

Trecutul

Acordă-i atenția cuvenită, lasă-l să îti fie ghid, învață din lecțiile pe care ți le oferă, acordă-i locul potrivit, în fundalul vieții tale. Încearcă să îți vindeci rănile, psihoterapia poate fi o soluție binevenită. Învață să cultivi recunoștința, să acorzi iertare ție și celorlați, evită ruminările și analiza excesivă, care poate deveni contraproductivă. Încearcă să îți faci un album interior cu clipele fericite, adeseori tindem să ne amintim mai degrabă lucrurile negative sau pe care le-am pierdut. Sentimentele pozitive față de trecut ne oferă rădăcini. Trecutul ne conectează cu prezentul și viitorul.

Prezentul

Conștientizează-i importanța, dar nu îl trasforma într-un idol. Trăiește-l, fii prezent, lărgește-ți perspectiva, înglobează-l într-un peisaj mai larg, alături de trecut și viitor. Cultivează-ți relațiile cu cei dragi, cunoște oameni noi, învață, relaxează-te, antrenează-te să observi lucrurile pozitive din viața ta, ai grijă de trupul si psihicul tău, păstreză-ți opțiunile deschise. Imbrățisează schimbarea, ceea ce ne face fericiți se schimbă uneori cu o rapiditate amețitoare.

Viitorul

Cultivă optimismul realist, descurajează viziunea fatalistă, învață să gestionezi stresul și anxietatea anticipatorie, cunoaște-ți scopurile, setează-ți obiective cuantificabile și echilibrate, nu te împovăra excesiv. Dezvoltă strategii de coping, îmbunătățește-ți inteligența emoțională, va fi un veritabil atuu pe termen lung. Găsește forma de spiritualitate care ți se potrivește. Lucrurile bune necesită timp, fii indulgent cu tine.

Întâlnirea cu propriul suflet

A vorbi despre temerile, sentimentele și obiectivele voastre cu o alta persoana este o actiune puternică, eliberatoare si aducătoare de insighturi. Cum alegem însă interlocutorul potrivit? Psihologii sunt instruiți să nu ne judece, să păstreze confidențialitatea și ne pot ajuta să stabilim o nouă strategie pentru viața noastră.

Cum știm că avem nevoie să apelam la un specialist? Uneori este sentimentul vag că ceva nu mai este ca înainte, nu ne mai simțim ca noi înșine, sau poate fi chiar mai mult decât atât – de exemplu, ne-am confruntat în ultima perioadă cu evenimente tulburătoare care ne-au destabilizat din punct de vedere emoțional, ajungând chiar până în punctul în care nu mai putem funcționa așa cum ne-am dori în familie sau societate. Printre semnele mai subtile s-ar putea enumera stări ca: dorința de a dormi mai mult sau mai puțin ca de obicei, dorința de retragere socială, apetit crescut sau scăzut, irascibilitate crescută, lipsa de speranță, sentimente de vinovăție care nu ne dau pace sau o tensiune crescută ce ne împiedică să ne bucurăm de viață, iar lista poate continua.

Este important să conștientizăm faptul că, deși toate aceste elemente perturbatoare – pe care psihologii le numesc “simptome”, sunt de fapt purtătoare de sens.  Simptomul este semnalul de alarmă care ne indică faptul că ceva esențial din viața noastră nu este în ordine. Adeseori, suntem tentați să negăm caracterul lor esențial psihologic și să le abordam dintr-un punct de vedere poate prea rațional sau să le atribuim o semnificație eronată, găsind pretexte. Așa cum Jung spunea, de cele mai multe ori, „Indiferent cât de absurd ar părea, oamenii ar face orice pentru a evita să stea față în față cu propriul lor suflet.”

Totul nu e chiar atat de negru și pustiu. Frica și durerea sunt de fapt unii dintre cei mai buni profesori pe care i-am putea avea, pentru că ne permit să ne cunoaștem dinspre interior spre exterior. Ne permit să intrăm într-un contact autentic nu noi înșine, cu sufletul nostru. Noaptea întunecată este de fapt un precursor al transformării noastre, al găsirii sensului, o etapă importantă, îmbogățitoare și necesară atunci când trecem printr-o perioadă profundă de tranziție.

Scufundarea în abis este necesară, asemenea simbolului antic al uroborusului (șarpele care își înghite propria coadă, autodevorându-se, formând cu ajutorul corpului un cerc) ne aflăm permanent într-un proces de transformare interioară – și stă în puterea noastră să decidem dacă acesta va fi unul pozitiv sau negativ. Dacă drumul pe care am pornit ne va ajuta să ne împlin potențialitățile și să devenim “persoane complete”. Să îmbrățișăm calea evoluției și nu a declinului – să ne hrănim propriul suflet.

“Din punct de vedere al zeilor, această lume nu e mai mult decât un joc de copil; este sămânţa aruncată în pământ, pură potenţialitate. Întreaga lume a conştiinţei noastre este doar o sămânţă a viitorului.” Carl Gustav Jung

Intalnirea cu propriul suflet