Ilustrarea feminității într-un basm românesc. O analiză simbolică și psihologică

La început de an, privind retrospectiv către unul din cei mai imprevizibili ani din viața mea, mai ales la nivel de experiență colectivă, am realizat că 2020 a fost, după mult timp, anul în care nu am călătorit în afara țării. Nici pe plan local nu pot spune ca am întreprins prea multe călătorii, nu am avut dispoziția necesară pentru a putea savura o vacanță, așa cum o făceam în alți ani, de a mă relaxa și am preferat să mă limitez doar la câteva zile petrecute într-un mediu cât mai retras, la munte sau în Delta Dunării.

A fost însă un bun prilej să îmi îndrept curiozitatea către a-mi cunoaște mai bine propria țară, moștenirea culturală (mitologia, obiceiurile, tradițiile, mentalitatea) și să îmi doresc să înțeleg, într-un mod cât mai profund, experiența noastră arhaică, ca popor.

Basmele populare reprezintă una din cele mai importante moșteniri culturale ale unui popor și fragmente colective de valori sau înțelepciune transmise din generație în generație. Inconștientul colectiv este condensat în astfel de creații, ce ne pot revela anumite caracteristici esențiale ale dinamicii intrapsihice și ne pot aduce la o mai bună înțelegere a forțelor arhetipale care ne influențează existența. Puterea simbolului este, adeseori, utilizată în terapie și ne creionează demersul către individuare, procesul psihic prin care devenim noi înșine, persoana care trebuie să fim, ceea ce Jung numește „realizarea Sinelui”.

Basmul cules de Petre Ispirescu, Fata moșului cea cuminte, ne introduce în viaţa unei familii, uşor atipice, din lumea satului. Un bătrân văduv, ce avea o “fată mare, de se dusese vestea în lume de vrednicia ei” se recăsătoreşte cu o babă ce avea şi ea “o fată mare”.

A se observa aici accentul direct pus pe “fată mare”, respectiv pe feciorie, una dintre calităţile esenţiale de care trebuie sa dispună o tânără fată din lumea satului românesc. Consider că tema basmului este, din perspectiva psihologică, maturizarea fetei moșului, care se transformă de-a lungul călătoriei simbolice într-o tânără femeie, fertilă şi pregătită pentru căsătorie.

Remarcăm încă de la început antiteza ce se construiește între cele două surori vitrege, respectiv renumita vrednicie a uneia şi inexistenţa unei caracterizări a celeilalte, ce anticipează caracterul urât, lenea, ca şi defecte aspru condamnabile de către lumea de la sate. Pe când toată greutatea gospodăriei cade pe umerii fetei moşului, aflăm că fata babei “se clocise de şedere”, antrenată de propria mamă, cu care se află în complicitate, mamă ce întărea acest comportament, persecutându-şi fiica vitregă în speranţa că sotul “o să-și gonească copila”.

Apare o temă comună majorităţii miturilor, şi anume cea a invidiei sau persecutării eroului în copilărie, fără ca el să ştie de ce. Eroul activează invidia distructivă din ceilalţi (proiecţii de faţete ale unor complexe), problema arhetipală a invidiei şi a persecutării este legată de potenţialităţile eului în curs de a se naşte. În acest sens, în confruntarea cu invidia ca fenomen al vieţii şi al naturii umane, eroul trebuie să înveţe o lecţie prin care îşi dezvoltă realismul. Dacă nu îşi dezvoltă propria demnitate şi autonomie, insight-ul şi loialitatea prietenilor (tema animalelor, în cazul de faţă animalele Sfintei Vineri, care îl ajută sau nu în măsura în care le respectă, intră în relaţie cu ele) îşi va pierde capacitatea de a capta lumina solară şi se va retrage repliindu-se înapoi în pântecul matern, va regresa.

Ceea ce determină plecarea acesteia de acasa este “stingerea focului” din vatră de către mama vitregă, aceasta pleacă în cautarea focului, măcar a unui carbune, de teamă să nu fie ocărâtă. Păzirea focului nu este nicidecum o temă nouă sau caracteristică numai mediului rural românesc, ci se întâlneşte şi în Grecia antică. La nivel simbolic, focul din vatră este o aluzie la căminul conjugal, legitim sau neligitim, la dragostea matrimonială, la familie.

În templele greco-romane, focul sacru se menţinea veşnic în templele zeiţei Hestia-Vesta, protectoare a focului, iniţial a vetrei familiale. Vestalele erau alese dintre fetiţe între şase şi zece ani aparţinând celor mai nobile familii romane şi care erau obligate să rămână virgine (focul purifica) toată perioada sacerdotală. Ele o slujeau pe zeiţa timp de douăzeci până la treizeci de ani, după care reintrau în societate şi aveau dreptul să se mărite. Orice vestală care lăsa focul să se stingă, era aspru pedepsită. Căsătoria, ca instituţie care guvernează transmiterea vieţii, apare aureolată de un cult care preamăreşte fecioria şi o pretinde. În cazul de faţă avem o mamă vitregă negativă, care prin stingerea focului împinge, probabil prematur, tânăra fată către căsătorie, din dorința de a o elimina din căminul ei conjugal. Astfel, fata moşului a cărei sarcină era, în mod simbolic, păzirea focului, este nevoită să plece într-o călătorie care o va iniţia în viitorul rol, acela de tânără soţie, fertilă şi creatoare a micro cosmosului familial. Această căutare poate fi echivalată cu maturizarea tinerei fecioare şi cu dobândirea fertilitatii.

Chemarea mitică spre aventură se poate exprima ca o criză majoră care o pune pe aceasta la încercare, o împinge să se arunce spre necunoscut pentru a descoperi care sunt resursele interioare nepuse în joc si o pregătire pentru viaţa de tânără căsătorită.

Prima sarcină este curăţarea pomului de omizi, omida fiind o larvă, duh rău şi animal târâtor. Omida este imaginea tendinţei către un rău înjositor şi a urâţeniei, personificate în basm chiar de către sora sa vitregă. Omida este cea care nu lasă copacul (masculin prin trunchi şi feminin prin fructe, este o unire a celor două polarităţi) să facă fructe, parazitându-l. Copacul este loc de transformare si înnoire. În această calitate, prin capacitatea de a se regenera, de a purta flori ţi fructe, el apare ca matern.

A doua sarcină este lipirea şi ştergerea cuptorului. Cuptorul, vatra este un element central în lumea rurală românească, fiind adesea întipărită în conştiinţa colectivă imaginea femeii lângă vatră, pregătind hrana pentru întreaga familie, aspect de feminitate hrănitoare, maternă. Tânăra fată trebuie să ajute la redobândirea funcţionalităţii cuptorului, care necesită un proces de curăţare –reprezentarea feminităţii maternale, a uterului-cuptor. Cuptorul, ca şi uterul are puteri transformatoare. Acestă identificare cu uterul, este prezenţa chiar în Romania, existând cuptoare din cultura Cucuteni, în formă de movilă cu o proeminenţă rotunjită – burta maternă cu ombilicul în relief. Prin cuptor, materialul brut/necopt, fie cocă sau fetus, este transformat, capătă o stare diferită.

În Neolitic, cuptorul de pâine era principala caracteristică a sanctuarelor, fiind considerat întruparea Mamei Grânelor. Pâinea coaptă în acest cuptor era considerată sacră şi era oferită în ritualurile ce făceau parte din misterele agriculturii. Această asociere nu a dispărut nici în timpurile moderne, fiind binecunoscută expresia englezească “to have a bun in the oven” (a avea o chiflă în cuptor) care se foloseşte în cazul femeilor însărcinate.

A treia probă este curăţarea puţului ce nu mai putea da apă. Din punct de vedere paleontologic, viaţa apare din apă, iar până la nastere copilul se scaldă in lichidul amniotic. Simbolismul fântânii cu apă vie este bine cunoscut. Fântâna exprimă sursa misterioasă a vieţii fecundatoare, adesea personificată ca o formă a eternului feminin, cum ar fi Doamna Lacului din Legendele Arthuriene. Orice este uscat va găsi revigorare din fântâna abundenta din grădina splendidă a lui Venus. Flora luxuriantă, înrouată şi păsările exotice sunt emblematice ca fertiliate datorată udării ei continue cât şi pentru cei care cinstesc zeiţa iubirii, ea este plăcere, sentiment, eros, care dă naştere la înflorirea lucrurilor.

După tradiţiile orfice, la poarta infernului (lumea de dincolo) se află fântâni, iar pentru a bea apă din ele trebuie să faci parte din fiinţele spiritualizate, apa care îţi dă viaţa veşnică-apare din nou apa ca simbol al vieţii, ca fertilizator. Aqua mercurialis sau “substanţa transformatoare” ascunsă în orice fiinta vie echivalează cu “spiritul creator disimulat în materie”. “Fântâna vieţii” exprimă energia vitală care are capacitatea de a însufleţi ceva anterior lipsit de viaţă. . Nu este surprinzator faptul că tânăra nu este momentan capabilă să bea apa izvorului, nu inainte de-al curăţa, deoarece starea lucrurilor reflectă propria sa condiţie prezenta. Este drumul tinerei către propria fertilitate, către noul rol, cel al creatorei de viaţă. Nu întâmplător toate elementele cu potenţial fertil/creator sunt la începutul drumului în stare de nefuncţionalitate, incapabile să-şi atingă scopul pentru care au fost proiectate.

Ajunsă la casa Sfintei Vineri, întâlneşte la intrare un alt obstacol, căţeluşa cu dinţii de fier. Căţeluşa cu aspect fioros, ne duce cu gândul la Cerber, păzitorul tărâmului de dincolo. Marchează trecerea către o noua lume, ca faţetă interioară instinctivă care îl orientează,pe cel care visează, în profunzimile inconştientului cu scopul de a-şi asigura transformarea. Căţeluşa aparent fioroasă este pentru fata moşului inofensivă şi îi permite intrarea, ceea ce ne sugerează că aceasta se află la locul şi momentul potrivit-este o chestiune de sincronizare şi de înţelegere a scopului personal. Sfânta Vineri, o adaptare locală a zeiţei Venera/Venus, este un personaj din mitologia românească, legat iniţial de a şasea (astăzi a cincea) zi din săptămână, în latină Veneris dies, în italiană venerdi, în franceză vendredi, în română vineri. Venus este numele roman al zeiţei greceşti Afrodita, zeiţa dragostei, frumuseţii şi fertilităţii. Iniţial o veche divinitate de origine latină, protectoare a vegetaţiei şi a fertilităţii, ea a fost identificată apoi cu Afrodita. Simbolizează astfel, prin analogie, şi forţele irepresibile ale fecunditătii, fiind adesea reprezentată printre fiarele care o insoţesc, ca în imnul Homeric, în care autorul evocă mai întâi puterea ei asupra zeilor şi apoi asupra animalelor, ipostaza în care o intâlnim şi în basmul de faţă.

Scurta ucenicie a fetei moşului la Sfânta Vineri ar putea reprezenta de fapt o inţiere în secretele amorului, dorinţei şi a dragostei sublimate, atât de necesare unei tinere femei înainte de căsătorie

La plecare, tânăra dă dovadă de o altă calitate, preţuită nespus se pare de către cei din mediul rural, modestia-aceasta işi alege o “cutie mică şi necioplită” căci consideră că slujba sa nu valorează mai mult. Femeia trebuie deci să dea dovadă de tendinţe perfecţioniste, să nu se multumească niciodată cu cât a făcut, să aspire întotdeauna la mai mult, la mai bine. La întoarcere, îşi primeşte şi recompensa de la cele ajutate, respectiv pâine, apă şi fructele pomului. La întoarcere, fata moşului care a finalizat cu succes “ritualul iniţiatic” îşi poate culege roadele ca urmare a faptului că ea însăşi a suferit anumite transformări, cuptorul este acum funcţional, conţinător şi hrănitor. Dacă ne gândim însă la marea operă alchimică, cuptorul este simbolul unor profunde transformări, aici substanţa moare, arde pentru a se naşte sub o formă regenerată, sublimată.

Pâinea este, evident, un simbol al hranei esenţiale, dar tot sub numele de pâine se desemnează, adesea, şi hrana spirituală, fiind astfel încununarea muncilor iniţiatice. Transformarea obiectelor exterioare oglindește, de fapt, propria transformare a tinerei, a noilor ei potenţialităţi dobândite în urma călătoriei.

A scoate apa din puț sau fântână înseamnă o deschidere spre profunzimile materne ale inconştientului.3 A scoate din apa inepuizabilă a puţului pentru a bea, evocă întoarcerea la izvorul inepuizabil al energiei vitale acumulate in profunzimile inconştientului matern, hrănitor şi regenerator.

Copacul lunar apare adesea în arta religioasă, dar mai ales în picturi în care este plin de fructe. Un asemenea copac este matern, fiind asociat cu fecunditatea lunii şi a vieţii. Fructele sunt adesea şi simbol al abundenţei, revărsându-se din cornul zeiţei abundenţei sau din cupele de la banchete zeilor. Este şi o anticipare a abundenţei pe care fata mosneagului o va afla abia acasă, la deschiderea cufărului. A culege fructul, în general, înseamnă a te îmbogăţi printr-o maturizare (coacere) lentă. Prin acest gest de maturitate, se poate accede la noi puteri creatoare.

Caracteristic pentru polaritatea feminină este să primească, să conţină, să hranească. Tânăra maturizată, care a lăsat în urmă viaţa de copil, fiind iniţiată în treburile gospodăreşti este acum pregatită pentru urmatoarea etapă, firească în viaţa oricarei femeie, căsătoria şi naşterea unor urmaşi. La sate, în mod special, aspectul fertil al femeii fiind elementar, de unde şi , în general, sterilitatea apare ca o nenorocire. În schimb, fecunditatea apare ca un bine, ca un semn al bunăvoinţei şi binecuvântării dumnezeiesti. Încercările prin care trece tânăra fată sunt în număr de trei, cifra magică.

Sora vitregă este, în mod obişnuit invidioasă pe fata tatălui vitreg, simţindu-se inferioară sub raport fizic şi moral. Din ambiţie, merge şi ea la Sfânta Vineri să capete ceea ce a căpătat sora sa, dar purtându-se cu îngâmfare şi indiferenţă e pedepsită. Se mai intamplă să fie stimulată şi de mamă-sa, mai invidioasă decât ea. Baba e considerată foarte adesea ca malignă, complice cu dracul şi sinonimă cu zmeoaica. Avem şi o Sfânta Vineri răzbunătoare şi criminală. George Călinescu vorbeşte de un “complex al Sfântei Vineri” care prezintă notele maniacale ale bătrânei: evlavia, curăţenia excesivă şi pasiunea pentru lighioni. Pentru fata babei, căţeluşa nu mai are acelasi rol. În cazul acesteia, căţeluşa cu dinţii de fier este agresivă, imagine a mamei devoratoare absorbirea în pântecele matern. Basmul ne prezintă aceeaşi idee, fiica, probabil printr-o identificare cu mama, a preluat imaginea maternităţii de la aceasta, fiind o mamă elementară negativă şi nepregătită asumarii rolului de feminitate creatoare, hrănitoare şi conţinătoare. Din nefericire, dar fără a ne surprinde, ea eşuează în atingerea scopului, mânată fiind nu de propria chemare ci tot de sentimentele negative care o posedă, din invidie şi competitie cu sora vitregă şi sfârşeşte astfel prin a fi ucisă de lighioanele Sfintei Vineri.

Accentul pus în basm pe feminitatea fertilă şi capabilă să îngrijească gospodaria îşi are rădăcinile şi în faptul că civilizaţia românească este o civilizaţie a satului şi a fsatului guvernat de valorile tinereţii, feminine, valorile de credinţă şi valorile naturii. Satul este solidar cu cu ceea ce azi, din nefericire, a intrat într-un soi de extincţie: civilizaţia de tip feminin, civilizaţia credinţelor, a datinilor şi obiceiurilor, în mare o civilizaţie foarte apropiată de natură. La sat, femeia este creatoare de univers, femeia aflată în strânsă legătură, în armonie cu natura creeaza o totalitate. Nu este doar, sau nu a fost doar, o unitate geografică, economică, socială, morală: a fost şi una cosmică. Mai mult decât în lumea oraşului, cea a satului îşi pune pecetea pe familie, pe limba orală, pe economia închisă şi pe societate, vocaţia feminină de a face din cateva ziduri, toale şi brazde de pământ un univers. Finalul este însă unul fericit pentru fata moşului care se căsătoreşte şi trăieşte fericită împreună cu varianta autohtonă a Fătului Frumos până la adânci bătrâneţi, căsătoria înscriindu-se în sfera ritualurilor ce sfinţesc viaţa.

BIBLIOGRAFIE
Constantin Noica (1987), Cuvînt împreună despre rostirea românească, București: Editura Eminescu
George Călinescu (1965), Estetica Basmului, Bucureşti: Editura pentru Literatură
Jacques de la Rocheterie (2006), Simbologia viselor, Bucureşti: Editura Artemis
The book of symbols (2010), Reflections on archetypal images, Germania: Taschen
Fata babei şi fata moşului, basm cules de Petre Ispirescu

Efectele pandemiei și creșterea post-traumatică

Timpul poate fi aliatul sau dușmanul nostru. Dar ce se întâmplă când evenimentele tulburătoare ne atrag în vârtejul violent al unei tornade ce se tot intensifică și al cărei sfârșit nu se mai întrevede cu ușurință la orizont?

Incertitudinea și previziunile în continuă schimbare ne adâncesc tot mai mult în mișcarea haotică și destabilizantă a acestei furtuni de dimensiuni colosale care a cuprins în îmbrățișarea ei distructivă întreaga planetă. De la paradisurile tropicale edenice, până la metropolele fremătând de agitație și țărmurile înghețate ale Groenlandei. Nu există colț neatins de pe acest pământ și evadarea nu mai este o opțiune viabilă.

Poate că, înca o dată, ca și în cazul altor evenimente cutremurătoare, care ne amenință pe plan individual și social, singura posibilitate de escapism este într-un colțisor atent ferecat din noi înșine. Aici ne putem construi bucățica de pământ al făgăduinței, care mustește de viață, de fecunditate și care poartă germenii și promisiunea unui mâine ceva mai bun, mai îngăduitor, unde speranța își întine timidă aripile și învață din nou să zbore asemeni unei păsări rănite, care își revine ușor, ușor dintr-o lungă și solicitantă convalescență.

Chiar dacă o recunoaștem sau nu, suntem cu toți, într-o oarecare măsură, bolnavi. „Arată-mi un om sănătos și și-l voi vindeca.”, spunea Carl Gustav Jung, fondatorul psihologiei analitice.

Unii dintre noi se confruntă cu boli ale corpului, iar alții cu maladii ale spiritului, adesea mai înșelătoare și mai puțin evidente pentru ceilalți, iar uneori chiar și pentru ei înșiși. Ceilalți, și nu puțini, se confruntă cu ambele. Odata atins corpul, reverberațiile distructive ale patogenilor se răsfrâng insidios și asupra psihicului.

Ca în orice eveniment traumatic, timpul își modifică substanțial cursul, ca un râu depresionar învolburat, puternic dependent de relieful pe care îl traversează, munții și văile stâncoase abrupte pe care le traversăm în această perioadă, nu ne lasă neschimbați. Curgerea lină, senină și netulburată nu pare să mai fie parte din peisajul acestor zile tulburi. Ca în timpul inundațiilor, purtăm cu noi nisip, pietriș și alte aluviuni care se prăvălesc furioase și neputincioase în fața forțelor naturii. Se vor depozita, în cele din urmă, pe malurile existenței noastre sau vor forma mici insulițe, puncte de refugiu alcătuite din resturile tulburătoare ale vieții noastre zdruncinate, răscolite până în cele mai adânci straturi, care aduc la suprafață elemente surprinzătoare, până acum nebănuite, care vin subit odată cu mișcările din adâncuri.

De la dezorientare, la hipervigilență sau chiar amnezie, trauma ne disociază de percepția adecvată a timpului. Cum ne vor afecta amintirile pandemiei în anii ce urmează? Cum ne putem cultiva reziliența în aceasta perioadă tulburătoare? Toți avem resurse, dificultatea principală constă în a le identifica și ulterior în a le hrăni și readuce la viață. Care este locul și momentul în care ne-am simțit fericiți, protejați și linistiți că suntem în siguranță? Cum ne putem conecta la sursa de înțelepciune care să ne ghideze răbdătoare pașii? Ne putem construi o ambarcațiune care să ne ajute să navigăm pe aceste râuri învolburate, există în  noi materialul și puterea de a construi și lansa la apă propria barca de salvare.

Întreabă-te ce poți face astăzi, oricât de mic, pentru a realiza o schimbare și a nu te mai simți neputincios. Adeseori sensul poate fi găsit și prin a oferi celorlați o mână de ajutor, le putem arunca un colac, chiar dacă suntem împreună în furtună, la fel de deznădajduiți și speriați. Implicarea activă, optimismul și speranța ne pot fi importante călăuze, fără de care am cădea pradă disperării și ne-am preda neputinței.

Esențial este să devenim mai conștienți de impactul gesturilor și acțiunilor noastre, chiar și a celor mai mărunte. Mă ajuta asta sau îmi adâncește criza? Nu există nicio acțiune magică, nicio formulă universală a succesului. Parcursul poate fi la fel de divers și valid, în unicitatea lui, ca noi înșine.

Tulburările specifice traumei, cum ar fi derealizarea și depersonalizarea încep să fie experimentate, în ultimul timp, la scară tot mai largă, ca urmare directă a evenimentelor din ultima perioadă, care se afla încă în plină desfășurare. Derealizarea/depersonalizarea este senzația că lucrurile din jur nu sunt reale, că trăim ceva artificial, ca și când ne-am afla într-un vis sau film, că suntem un observator din afară și că nu luăm parte direct la ceea ce ni se întâmplă, că nu mai avem control asupra propriei persoane, ne detașăm de noi înșine, de parcă ne-am afla undeva sus, privind evenimentele ca un spectator amorțit. Toate aceste senzații sunt expresii ale unei suferințe copleșitoare, pe care nu o putem încă gestiona adecvat, sunt mecanisme de apărare în fața unor evenimente tulburătoare care amenința să ne destabilizeze. Este important să fim îngăduitori cu propria noastră persoană, cât și cu ceilalți, pentru ca straniul face, mai mult ca niciodată, parte din viețile noastre de zi cu zi. Este o situație fără precedent pentru majoritatea dintre noi și este perfect normal să ne simțim tulburați, triști, furioși, frustrați și speriați –  însă atunci când simptomele persistă și ne afectează capacitatea de a funcționa, este necesar să ne îndreptăm atenția către îngrijirea adecvată a psihicului nostru, astfel încât anxietatea și depresia să nu pună stăpânire pe existența noastră.

Unii dintre noi se vor confrunta, ca urmare a pandemiei, cu ceea ce specialiștii numesc PTSD sau tulburarea de stres post-traumatic. În linii mari, cei mai predispuși sunt cei cu istoric de tulburări ca anxietate, depresie, tulburare obsesiv compulsivă sau alte afecțiuni de natură psihologică, cei din primele linii, cei care trec printr-o perioadă de doliu (pierderea unei persoane dragi, a locului de muncă), persoanele singure, cei care au dezvoltat boala COVID-19 și oricare altă persoana ce se află în condiții de vulnerabilitate crescută. Este greu de anticipat cu exactitate ce repercursiuni va avea pandemia asupra fiecăruia dintre noi în parte.

Există însă și vești bune, transformarea pozitivă poate fi uneori accelerată de o experiență traumatică. Creșterea post-traumatică (PTG) este o teorie care explică acest tip de transformare în urma traumei. Conceptul a fost dezvoltat de psihologii Richard Tedeschi și dr. Lawrence Calhoun, la mijlocul anilor 1990, și susține că persoanelor care se confruntă cu dificultăți psihologice, le poate fi facilitată creșterea, dezvoltarea personală după experimentarea adversităților.

„Oamenii dezvoltă noi percepții despre ei înșiși, despre lumea în care trăiesc, despre cum să relaționeze cu ceilalți oameni, despre ce viitor ar putea avea și o mai bună înțelegere a modului de a-și trăi viața într-o manieră mai satisfăcătoare”, afirmă Tedeschi.

Câți dintre noi vor experimenta o creștere post traumatică? Ca și în cazul PTSD, este dificil de prezis. Dar avem câțiva indicatori care ne arată ce predispune unii oameni la a gestiona criza în sensul creșterii personale.

Se pare că există două trăsături care fac ca unele persoane să fie mai susceptibile de a experimenta creșterea post-traumatică, spune Tedeschi: „deschidere spre experiențe noi și extraversia. Acest lucru se datorează faptului că persoanele care sunt mai deschise au mai multe șanse să își reconsidere sistemele de credințe, iar extraverții sunt mai predispuși să fie mai activi ca răspuns la traume și să caute conexiunea cu ceilalți. De asemenea, femeile tind să raporteze o creștere mai mare decât bărbații, dar diferența este relativ mică.” Desigur, acest lucru nu înseamnă că dacă suntem introverți nu putem experimenta o creștere post traumatică, important este să ne conștientizăm nevoile și să nu suferim în tăcere, atunci când, de fapt, ne-am dori să împărtășim dificultățile cu care ne confruntăm.

Creșterea post-traumatică urmărește înregistrarea unui răspuns pozitiv în următoarele arii: aprecierea vieții, relațiile cu ceilalți, căutarea unor noi posibilități în viață, forța personală și schimbarea spirituală.

Dincolo de aceste studii și teorii ale oamenilor de știință, poate că cea mai mare consolare în aceste vremuri tulburi este, pur și simplu, conștientizarea faptului că nu suntem singuri și că situația este, din fericire, una temporară.

Prin tunelul singurătății

În ultimele luni, am venit tot mai des în contact cu sentimentul de a fi singur, pe care l-am experimentat eu însămi și cu care am rezonat, adeseori, atunci când îmi erau expuse trăirile similare ale celorlați, intensificate de schimbările din timpul carantinei și ulterior de recomandările, încă în vigoare, privind distanțarea socială. Ne întâlnim tot mai des pe Zoom, alegem alteori să nu vizităm persoanele dragi, mai vulnerabile, din teama că prezența noastră ar putea reprezenta un pericol pentru ceilalți. Deși ușor, ușor ridicarea restricțiilor ne permite să interacționăm mai mult cu alte persoane, viața și modul nostru de relaționare nu vor mai avea, pentru o lungă perioadă, forma cu care am fost obișnuiți.

Suntem ființe sociale, iar colectivitatea a fost cea care, pentru o lungă perioadă de timp, a reprezentat pavăza la care ne-am dezvoltat și evoluat permanent ca indivizi și societăți. Nevoia de a  căuta compania și siguranța pe care ne-o oferă grupul este adânc înscrisă în genele noastre.

Dincolo de pandemia recentă, există o tendință puternică de a considera singurătatea ca fenomen modern, sau chiar doar ca pe o maladie contemporană. De multe ori, de exemplu, este descrisă ca un fel de „înstrăinare” provocată de tehnologiile noastre sau de fenomenul globalizării, deoarece în marile metropole, în mod paradoxal, oamenii se simt din ce în ce mai izolați și mai singuri. Experimentăm singurătatea atunci când ne simțim deconectați de persoanele importante din viața noastră, respinși de un grup sau chiar de către societate.

Dacă privim retrospectiv, vom constata că de-a lungul istoriei, oamenii au suferit întotdeauna și pretutindeni de sentimente de singurătate acută și că întreaga lor existență a fost consumată de lupta de a scăpa de soarta însingurării.

Singurătatea a fost o experiență și un distres pe care l-am experimentat extrem de timpuriu și care a existat cu noi, pe parcursul vieții, uneori mai atenuat, alteori și-a arătat colții din negura nopții și ne-a forțat să conștientizăm cât de acut simțim lipsa unei alte persoane semnificative cu care să ne împărtășim cele mai profunde sentimente, emoții și dorințe. Opusul singurătății nu este orice companie, ci intimitatea autentică pe care puține relații ne-o pot oferi.

James Lynch, în The Broken Heart, relatează povestea legendară a lui Edward II din Sicilia, care a conceput un experiment pentru a descoperi limbajul original al omenirii, privând copiii nou-născuți de îngrijirea mamei lor naturale și instruindu-i pe îngrijitori să nu vorbească cu sugarii. Din păcate, experimentul s-a dovedit a fi un eșec, deoarece toți copiii au murit.

Atât de intolerabilă este singurătatea că, în timpul experimentelor de privare senzorială, oamenii creează personaje umane sau animale imaginare pe post de însoțitori.

Singurătatea cronică își are rădăcinile atât în factori interni, cât și externi și ne impactează viața în moduri adeseori greu de tolerat și gestionat, provocând tulburări psihice și somatice depresie, anxietate și fiind un factor de vulnerabilitate pentru diverse afecțiuni corporale – boli de inimă, diabet s.a.m.d.

Adeseori individul singuratic, fără o formă de spiritualite și izolat complet de societate va ceda, în mod inevitabil, dezintegrării. Mai precis, este convingerea exprimată de numeroși cercetători că personalitatea oricărei persoane care încearcă să supraviețuiască singură se va deteriora spre o formă de boală fizică sau nebunie.

Însuși psihiatrul Carl Jung se bazează pe antichitate atunci când sugerează o legătură simbolică între mitul Prometeu și singurătate.  Potrivit lui Jung, furarea focului de către Prometeu reprezintă un pas către o conștiință mai largă. Astfel, Titanul răzvrătit jefuiește zeii și câștigă cunoștințe tot mai mari (focul ca și lumină, lumina ca și cunoașterea) și, deși aduce beneficii omenirii, totuși, prin aceasta, se ridică deasupra oamenilor și se înstrăinează de ei, de umanitatea pe care a încercat, de fapt, să și-o apropie. „Durerea acestei singurătăți este răzbunarea zeilor, căci el nu se mai poate întoarce niciodată în lumea oamenilor. El este, după cum spune mitul, înlănțuit pe stâncile solitare din Caucaz, părăsit de Dumnezeu și de om ” (Jung, Works, Vol.7, 156-157). Prometeu, un titan, nu este nici zeu, nici om; este exilat, singur. El este o figură marginală. Furând focul, el a furat lumina, simbolul cunoașterii și al conștiinței. Și pedeapsa lui este cunoașterea rezultată că este complet singur.

Singurătatea constituie astfel o structură inevitabilă a conștiinței de sine, care fundamentează încercarea disperată a fiecăruia dintre noi, separat, de a transcende închisoarea noastră mentală în căutarea refugiului accesat prin comunicarea cu o altă persoană.

Fiind expuse cele de mai sus, este legitim să ne întrebăm dacă există totuși un remediu pentru singurătate. În acest sens, aș dori să aduc în discuție o trăire care este adesea confundată cu singurătatea, și anume, solitudinea. Solitudinea este despre a fi, în mod confortabil, singuri cu noi înșine, de a ne bucura de propria noastră prezență, de a interacționa în mod constructiv cu părțile noastre cele mai profunde, de a ne cunoaște și comunica cu sufletul nostru. Provocarea solitudinii este de a ne găsi echilibrul, de a accesa puterea și cunoașterea propriei ființe. De a nu mai căuta surse externe care să ne umple golul interior. Atunci când vom putea stabili o relație pozitivă cu noi înșine, vom fi, cu siguranță, o companie și un interlocutor mai empatic, deschis și îmbogățitor și pentru celălalt.

Deși nu există remedii universal valabile, a practica cu succes solitudinea, poate fi un pas către a experimenta, într-un mod mai puțin tulburător, singurătatea.

Potrivit lui Rollo May, „principala problemă a oamenilor din deceniul mijlociu al secolului al XX-lea este goliciunea”; „Oamenii simt un vid, un gol”; ei intră în contact cu „o oarecare lipsă din ei înșiși.” Mai mult, acesta este înclinat să susțină că „sentimentele de goliciune și singurătate merg împreună”.

Printr-un demers de introspecție, ne vom putea conecta la acest gol, vom putea simți și înțelege ce se află în spatele temerilor noastre cele mai tulburătoare și ne vom putea rearanja peisajul interior, vom putea evolua de la dizarmonie la armonie și la o oarecare pace interioară, care ne va permite să construim relații mai autentice și mai îmbogățitoare, dar și acceptarea faptului că, dincolo de relațiile noastre, vom fi, într-o anumită măsură, singuri, fără a ne mai teme de realitatea noastră interioară.

Cunoașterea autentică de sine ne poate conduce către experimentarea unor conexiuni sociale mai pline de sens și adecvate pentru noi înșine, către o deschidere și disponibilitate față de ceilalți. A ne deschide față de ceilalți în ciuda propriilor suferințe e un obiectiv care necesită răbdare, exercițiu și pași mici, fără a cădea, pe cât posibil, în capcana nevoii de gratificare imediată și de a accepta, că este posibil să și eșuăm, fără a ne priva de posibilitatea de a încerca din nou și a îmbrățișa o atitudine activă atunci când ne dorim compania cuiva.

De ce unii oameni nu cred în COVID-19?

Fie că vina cade pe Bill Gates si planurile sale minuțioase de reducere a suprapopulării planetei, pe antenele 5G care contribuie la răspândirea noului coronavirus, pe oculta mondială, guverne sau pe laboratorul din Wuhan care a răspândit virusul în mod intenționat – tema centrală este aceeași, credința în teoriile conspirative.

Probabil că fiecare dintre noi cunoște măcar o persoană care împărtășește unul din punctele de vedere de mai sus sau poate chiar tu crezi că există motive și planuri ascunse în spatele pandemiei cu care ne confruntăm.

Adevărul este că nu putem avea o certitudine în momentul de față, iar teoriile de mai sus nu pot fi verificate prin date obiective – de cele mai multe ori, ce ne creează în momentul de față tablou general al situației este, în esență, propriul nostru set de credințe.

În perioade cu un grad ridicat de pericol și incertitudine, oamenii aderă adesea la teoriile conspirative din nevoia de a găsi un sens pentru ceea ce se întâmplă și pentru a resimți că au un anumit grad de control asupra situației. Deși misterele sunt atrăgătoare, atunci când vine vorba de propria noastră viață, creierului uman îi plac în mod deosebit certitudinile și lucrurile pline de sens.

Atunci când viața noastră este afectată de evenimente negative, care ne pun sănătatea și chiar existența în pericol, suntem extrem de tentați să descoperim un motiv pentru care toate aceste lucruri se întâmplă și să găsim o metodă prin care putem recâștiga controlul asupra propriei vieți. Uneori acest lucru ne poate determina să stabilim relații cauzale acolo unde ele, de fapt, nu există.

O credință, chiar și una neadevărată, este mai liniștitoare decât să acceptăm că incertitudinea este o realitate și că nu stăpânim situația. A accepta faptul ca este un eveniment natural, un virus pentru care nu avem tratament sau vaccin, că a ne proteja 100% este imposibil și că suntem toți vulnerabili în fața unui dușman invizibil, este cu siguranță destul de înspăimântător și dificil de gestionat.

Unii dintre noi sunt mai anxioși, alții mai relaxați, iar un element important în ceea ce privește atitudinea noastră față de coronavirus este, de fapt, propria atitudine în fața morții.

Aspecte psihologice care ne modelează realitatea

Cei care aleg, adesea în mod inconștient, să nu creadă în coronavirus sunt oamenii care se simt, într-un fel sau altul, respinși de societate, neîndreptățiți, discriminați sau exploatați de sistemul din care fac parte. Cred într-o lume nedreaptă, căreia ei nu îi aparțin, o lume pe care, probabil, au gestionat-o cu greu încă din copilărie și care i-a făcut să sufere în mod repetat.

Informațiile contradictorii primite de la autorități, schimbarea constantă a recomandărilor înaintate populației sunt elemente care, cu siguranță, nu ajută și care contribuie la înflorirea teoriilor conspirative, în lipa unui element de siguranță solid.

Propriul narcisism joacă și el un rol important, nevoia noastră de a ne simți speciali, diferiți de turmă și deținători ai unor „adevăruri”  inaccesibile majorității.

Gradul general de încredere pe care îl au cei care cred in aceste teorii este unul extrem de redus, fie că vorbim de încrederea în autorități sau în persoanele din jurul lor.

Înainte de toate, omul este o ființă socială – supraviețuirea speciei a fost facilitată de relațiile interpersonale. Am supraviețuit copilăriei grație legăturilor noastre sociale, a relației cu persoanele semnificative din viața noastră, care au avut grija de noi în cea mai vulnerabilă perioadă, atunci când eram incapabili să ne asigurăm singuri nevoile de bază, cum ar fi hrana și siguranța. Toate aceste lucruri ar fi fost irealizabile fără un element aparent minor, dar esențial în dezvoltarea noastră – încrederea în ceilalți.

Dacă încrederea este un dat al condiției umane si atât de necesară pentru supraviețuire, ce ne face totuși să o pierdem în astfel de situații?

Gradul de izolare resimțit poate fi un motiv, cu cât oamenii se simt mai anxioși, singuri și stingheri, cu atât vor fi mai tentați să creadă în teoriile conspirative.

Pe de altă parte, cu cât mediul în care ne-am născut și dezvoltat a fost mai disfuncțional, cu atât mai mult ne afectează capacitatea de a avea încredere și de a ne simți valorizați și demni de protecție.

Propensiunea noastră de a avea încredere se bazează pe mai mulți factori, printre care se numără personalitatea noastră, experiențele timpurii din copilărie, credințele și valorile pe care le-am dobândit, cultura, conștiința de sine și maturitatea emoțională. Combinația unică dintre acești factori modelează cât de repede și câtă încredere le oferim celorlalți.

Mentalitatea de victimă este o altă trăsătură importantă de personalitate, care ne poate determina să ne identificăm cu acest rol, privind adeseori acțiunile altora ca fiind îndreptate împotriva noastră. Dacă devreme pe parcusul vieții ne-am confruntat cu situații de abuz, am suferit răni, pierderi sau orice alte experiențe adverse care și-au pus puternic amprenta asupra noastră și pe care nu le-am putut vindeca, atunci vom fi mult mai predispuși în a ne simți permanent persecutați și ne vom identifica astfel ca victime lipsite de apărare.

Oamenii care se luptă cu mentalitatea de victimă sunt convinși nu numai că viața este dincolo de controlul lor, dar și că ceilalți sau societatea doresc să îi rănească în mod deliberat. Această credință este alimentată de pesimism, frică și furie.

Victimele au adeseori tendința de a separa în mod rigid oamenii în două tabere: cei buni (aceștia sunt, în general, cei pe care îi percep ca fiindu-le similari lor) și cei răi (cei diferiți, mai puternici, mai abili și mai norocoși).

Paradoxal, cei care se percep ca fiind victime, au un grad redus de empatie, ceea ce explică și modul în care, în contextul pandemiei, îi pun adeseori în pericol și pe ceilalți pentru că nu respectă recomandările autorităților. Deoarece sunt atât de preocupați de propria persoană, de propriul distres, vor avea tendința să acționeze într-un mod mai egoist, vor resimți un grad mai redus de responsabilitate și vor avea preponderent o perspectivă egocentrică. Contează, în special, maniera în care contextul pandemic îi afectează pe ei la nivel individual, cum le-a impactat în mod negativ stilul de viață, situația financiară sau relațiile sociale.

Desigur, ca și în cazul altor tipologii, uneori masca socială afișată ne poate crea dificultăți în a identifica cu ușurință o persoană care se percepe ca fiind victimă, în mod special în cazul celor care se identifică, la nivel inconștient, cu rolul de victimă, pentru că mascarea vulnerabilității este esențială atunci când dorim să nu mai fim răniți.

În fața incertitudinii pandemiei, adeseori reacțiile noastre sunt unele, mai degrabă, de natură emoțională și nu rațională, nu dorim ca viața noastră să fie profund afectată, nu dorim să ne simțim vulnerabili și in pericol, ca relațiile noastre sociale să fie afectate, posesiunile materiale amenințate și lumea noastră, așa cum o știam și stăpâneam, într-o oarecare măsură, să ne fie rapită aproape peste noapte. Dacă vom înțelege acest lucru, vom fi cu un pas mai aproape de acceptarea situației, de gândi critic și de a găsi o modalitate constructivă de a gestiona provocările fără precedent cu care ne confruntăm astăzi.

Cum ia naștere rasismul și dezumanizarea celor percepuți ca diferiți

“Ideologiile ne separă. Visele şi suferinţa ne apropie.”
– Eugen Ionesco

În urma crimei care a întunecat întreaga planetă și a provocat revolte la nivel global, este timpul să abordăm, din nou, problematica rasismului, a acestei atitudini care a stat la baza unor crime atroce împotriva umanității. Protestele și revoltele recente reprezintă o tentativă disperată a celor neauziți de a își face cunoscută suferința, de a stopa discriminarea și de pedepsi o societate injustă, care ne destabilizează ecosistemul social, deja profund afectat de evenimentele fără precedent din acest an.

Un factor crucial în ecuția rasismului este dezumanizarea celorlalți și persecutarea unor ființe percepute ca fiind inferioare, ca înglobând o serie de trăsături negative, pe care nu le putem accepta ca fiind parte și din noi înșine. În termeni jungieni, vorbim desigur de proiectarea umbrei, a acelor aspecte negative din propriul nostru psihic, pe care neconștientizându-le, ajungem în ipostaza de a le proiecta, pentru a nu ne confrunta cu ele și pentru a păstra un aparent echilibru legat de modul pozitiv în care ne percepem ca indivizi. Umbra este o parte ascunsă în cotloanele psihicului, întunecată, conține părți reprimate din noi înșine, iar pentru a nu ne confrunta cu proprii monștri, pentru a nu ne dedica unei introspecții dificile și dureroase, alegem să ne luptam cu ei în exterior, fabricând inamici și anihilându-i.

Există numeroase astfel de exemple abominabile, de la exterminarea evreilor, sclavia afro-americanilor sau distrugerea civilizației americane native, toți aceștia fiind percepuți adesea ca invadatori sau inamici și tratați ca animale. Evreii erau numiți adesea șobolani, iar afro-americanii maimuțe.

Astfel de percepții ne inflamează sufletul și alimentează focul distructivității.

Persoanele rasiste proiectează asupra grupurilor vizate trăsături negative, îi privesc ca atentând la siguranța celorlați, asemeni unor organisme care parazitează societatea. Astfel de discriminări se întâmpla la scară largă, chiar și astazi, într-o societate globalizată care își propune declarativ să reducă inegalitățile și să promoveze drepturile universale ale omului.

Dezumanizarea este întâlnita chiar și în mediul de afaceri, când oamenii sunt priviți ca simple numere, și nu ca indivizi, pentru a putea fi exploatați sau disponibilizați fără sentimente de culpabilitate și remușcare. Prin obiectficare, persoanele sunt văzute și tratate ca simple instrumente în atingerea unor scopuri.

Fenomenul de outgrup bias reprezintă tendința unui grup majoritar de a își favoriza proprii membri și de a îi discrimina pe ceilalți. Scopul este acela de a lupta cu sentimentele proprii de inferioritate și cu o identitate fragilă, prin construirea identității prin apartenența la un grup puternic, privilegiat, care poate oferi un model și protecție. Dorința de a fi supraom își are izvorul în sentimentele copleșitoare de inadecvare, inferioritate, vulnerabilitate, teamă și nesiguranță, pe care unii le reprimă și îsi alcătuiesc o imagine creionată doar în termeni superlativi. Liderii comuniști au apelat adesea la acest mecanism, fiind dependenți de elogiile și adularea mulțimilor, care le alimentau propria imagine distorsionată asupra lor înșiși și asupra lumii, pe care își doreau să o îngenuncheze și controleze din nevoia de a își hrăni propriul narcisism malign.

Opera de artă anti-rasism creată de artistul Peterborough, este folosită ca simbol solidar global pentru George Floyd, care a murit în custodia Poliției din Minneapolis.

Elementele caracteristice ale rasismului sunt reprezentate de lipsa de empatie, ura și teama față de străini și de proiectarea trăsăturilor negative asupra unor grupuri minoritare. Ca ființe umane, avem o puternică tendință de a fi atrași de cei pe care îi percepem ca fiindu-ne similari.

Aceste minorități discriminate au, adesea, rolul de veritabili țapi ispășitori în cadrul societății, iar de-a lungul istoriei, am asistat la numeroase condamnări injuste care au generat înfiorătoare traume colective, moștenite ulterior de generații întregi și ale căror efecte distructive au reverberat chiar și secole mai târziu. Sunt încă o pată sângerandă pe istoria umanității.

În acest registru se înscriu evenimente ca arderea vrăjitoarelor pe rug în Evul Mediu, exterminarea evreilor din timpul celui de-al doilea Război Mondial, atacurile numeroase asupra unor societăți arabe și chiar indivizi, după evenimentele tragice din 11 septembrie, iar lista poate continua.

Găsirea unui țap ispășitor servește eliberării unor tensiuni psihice inconștiente, a culpabilității, și eliminării responsabilității – prin alegerea unui altul pe care să îl poată crucifica pentru propria dezrobire, dar care se dovedește, de cele mai multe ori, amăgitoare și efemeră. Așa cum afirma Freud, lucrurile îngropate se întorc pentru a ne bântui iar și iar, pana când le vom aduce în planul conștiinței.

Inconștientul colectiv înglobează astfel de atitudini nocive, care dau naștere unor fapte atroce, fiind transmise și reprezentând o moștenire copleșitoare pentru succesori.

Rasismul este expresia instinctelor distructive, a părții întunecate din noi înșine, cea pe care nu o putem accesa la nivel conștient, fiind un aspect primitiv și necivilizat, în care emoțiile puternice distorsionează gândirea și comportamentul pentru a genera un sentiment de superioritate și putere prin devalorizarea celor percepuți ca fiind în mod esențial diferiți.

Un alt element cu un rol important în dezvoltarea rasismului este un mecanism de aparare arhaic, infantil – si anume, splitarea, care poate fi asimilată gândirii de tip alb-negru. Este un eșec în a concilia atât părțile negative, cât și cele pozitive, iar o persoană poate fi percepută ca fiind eminamente bună sau eminamente rea. Atfel, devine imposibilă perceperea celuilalt ca ființă complexă, care înglobează trasături pozitive și negative deopotrivă. Apare idealizarea celor percepuți ca buni și valorosi și demonizarea celor percepuți ca fiind răi, distructivi și amenințători.

Introspecția, adresarea nevrozelor într-un cadru terapeutic, exersarea empatiei și dezvoltarea unor mecanisme de apărare mai mature – pot fi elementele cheie și un pilon solid în combaterea rasismului. Atenuarea prejudecăților și vindecarea rasismului este un obiectiv complex, a cărui realizare necesită timp și efort, implicarea familiei și a comunității pentru dezvoltarea unei atitudini tolerante, a acceptării și care poate fi abordat, înainte de toate, la nivel individual.