Ilustrarea feminității într-un basm românesc. O analiză simbolică și psihologică

La început de an, privind retrospectiv către unul din cei mai imprevizibili ani din viața mea, mai ales la nivel de experiență colectivă, am realizat că 2020 a fost, după mult timp, anul în care nu am călătorit în afara țării. Nici pe plan local nu pot spune ca am întreprins prea multe călătorii, nu am avut dispoziția necesară pentru a putea savura o vacanță, așa cum o făceam în alți ani, de a mă relaxa și am preferat să mă limitez doar la câteva zile petrecute într-un mediu cât mai retras, la munte sau în Delta Dunării.

A fost însă un bun prilej să îmi îndrept curiozitatea către a-mi cunoaște mai bine propria țară, moștenirea culturală (mitologia, obiceiurile, tradițiile, mentalitatea) și să îmi doresc să înțeleg, într-un mod cât mai profund, experiența noastră arhaică, ca popor.

Basmele populare reprezintă una din cele mai importante moșteniri culturale ale unui popor și fragmente colective de valori sau înțelepciune transmise din generație în generație. Inconștientul colectiv este condensat în astfel de creații, ce ne pot revela anumite caracteristici esențiale ale dinamicii intrapsihice și ne pot aduce la o mai bună înțelegere a forțelor arhetipale care ne influențează existența. Puterea simbolului este, adeseori, utilizată în terapie și ne creionează demersul către individuare, procesul psihic prin care devenim noi înșine, persoana care trebuie să fim, ceea ce Jung numește „realizarea Sinelui”.

Basmul cules de Petre Ispirescu, Fata moșului cea cuminte, ne introduce în viaţa unei familii, uşor atipice, din lumea satului. Un bătrân văduv, ce avea o “fată mare, de se dusese vestea în lume de vrednicia ei” se recăsătoreşte cu o babă ce avea şi ea “o fată mare”.

A se observa aici accentul direct pus pe “fată mare”, respectiv pe feciorie, una dintre calităţile esenţiale de care trebuie sa dispună o tânără fată din lumea satului românesc. Consider că tema basmului este, din perspectiva psihologică, maturizarea fetei moșului, care se transformă de-a lungul călătoriei simbolice într-o tânără femeie, fertilă şi pregătită pentru căsătorie.

Remarcăm încă de la început antiteza ce se construiește între cele două surori vitrege, respectiv renumita vrednicie a uneia şi inexistenţa unei caracterizări a celeilalte, ce anticipează caracterul urât, lenea, ca şi defecte aspru condamnabile de către lumea de la sate. Pe când toată greutatea gospodăriei cade pe umerii fetei moşului, aflăm că fata babei “se clocise de şedere”, antrenată de propria mamă, cu care se află în complicitate, mamă ce întărea acest comportament, persecutându-şi fiica vitregă în speranţa că sotul “o să-și gonească copila”.

Apare o temă comună majorităţii miturilor, şi anume cea a invidiei sau persecutării eroului în copilărie, fără ca el să ştie de ce. Eroul activează invidia distructivă din ceilalţi (proiecţii de faţete ale unor complexe), problema arhetipală a invidiei şi a persecutării este legată de potenţialităţile eului în curs de a se naşte. În acest sens, în confruntarea cu invidia ca fenomen al vieţii şi al naturii umane, eroul trebuie să înveţe o lecţie prin care îşi dezvoltă realismul. Dacă nu îşi dezvoltă propria demnitate şi autonomie, insight-ul şi loialitatea prietenilor (tema animalelor, în cazul de faţă animalele Sfintei Vineri, care îl ajută sau nu în măsura în care le respectă, intră în relaţie cu ele) îşi va pierde capacitatea de a capta lumina solară şi se va retrage repliindu-se înapoi în pântecul matern, va regresa.

Ceea ce determină plecarea acesteia de acasa este “stingerea focului” din vatră de către mama vitregă, aceasta pleacă în cautarea focului, măcar a unui carbune, de teamă să nu fie ocărâtă. Păzirea focului nu este nicidecum o temă nouă sau caracteristică numai mediului rural românesc, ci se întâlneşte şi în Grecia antică. La nivel simbolic, focul din vatră este o aluzie la căminul conjugal, legitim sau neligitim, la dragostea matrimonială, la familie.

În templele greco-romane, focul sacru se menţinea veşnic în templele zeiţei Hestia-Vesta, protectoare a focului, iniţial a vetrei familiale. Vestalele erau alese dintre fetiţe între şase şi zece ani aparţinând celor mai nobile familii romane şi care erau obligate să rămână virgine (focul purifica) toată perioada sacerdotală. Ele o slujeau pe zeiţa timp de douăzeci până la treizeci de ani, după care reintrau în societate şi aveau dreptul să se mărite. Orice vestală care lăsa focul să se stingă, era aspru pedepsită. Căsătoria, ca instituţie care guvernează transmiterea vieţii, apare aureolată de un cult care preamăreşte fecioria şi o pretinde. În cazul de faţă avem o mamă vitregă negativă, care prin stingerea focului împinge, probabil prematur, tânăra fată către căsătorie, din dorința de a o elimina din căminul ei conjugal. Astfel, fata moşului a cărei sarcină era, în mod simbolic, păzirea focului, este nevoită să plece într-o călătorie care o va iniţia în viitorul rol, acela de tânără soţie, fertilă şi creatoare a micro cosmosului familial. Această căutare poate fi echivalată cu maturizarea tinerei fecioare şi cu dobândirea fertilitatii.

Chemarea mitică spre aventură se poate exprima ca o criză majoră care o pune pe aceasta la încercare, o împinge să se arunce spre necunoscut pentru a descoperi care sunt resursele interioare nepuse în joc si o pregătire pentru viaţa de tânără căsătorită.

Prima sarcină este curăţarea pomului de omizi, omida fiind o larvă, duh rău şi animal târâtor. Omida este imaginea tendinţei către un rău înjositor şi a urâţeniei, personificate în basm chiar de către sora sa vitregă. Omida este cea care nu lasă copacul (masculin prin trunchi şi feminin prin fructe, este o unire a celor două polarităţi) să facă fructe, parazitându-l. Copacul este loc de transformare si înnoire. În această calitate, prin capacitatea de a se regenera, de a purta flori ţi fructe, el apare ca matern.

A doua sarcină este lipirea şi ştergerea cuptorului. Cuptorul, vatra este un element central în lumea rurală românească, fiind adesea întipărită în conştiinţa colectivă imaginea femeii lângă vatră, pregătind hrana pentru întreaga familie, aspect de feminitate hrănitoare, maternă. Tânăra fată trebuie să ajute la redobândirea funcţionalităţii cuptorului, care necesită un proces de curăţare –reprezentarea feminităţii maternale, a uterului-cuptor. Cuptorul, ca şi uterul are puteri transformatoare. Acestă identificare cu uterul, este prezenţa chiar în Romania, existând cuptoare din cultura Cucuteni, în formă de movilă cu o proeminenţă rotunjită – burta maternă cu ombilicul în relief. Prin cuptor, materialul brut/necopt, fie cocă sau fetus, este transformat, capătă o stare diferită.

În Neolitic, cuptorul de pâine era principala caracteristică a sanctuarelor, fiind considerat întruparea Mamei Grânelor. Pâinea coaptă în acest cuptor era considerată sacră şi era oferită în ritualurile ce făceau parte din misterele agriculturii. Această asociere nu a dispărut nici în timpurile moderne, fiind binecunoscută expresia englezească “to have a bun in the oven” (a avea o chiflă în cuptor) care se foloseşte în cazul femeilor însărcinate.

A treia probă este curăţarea puţului ce nu mai putea da apă. Din punct de vedere paleontologic, viaţa apare din apă, iar până la nastere copilul se scaldă in lichidul amniotic. Simbolismul fântânii cu apă vie este bine cunoscut. Fântâna exprimă sursa misterioasă a vieţii fecundatoare, adesea personificată ca o formă a eternului feminin, cum ar fi Doamna Lacului din Legendele Arthuriene. Orice este uscat va găsi revigorare din fântâna abundenta din grădina splendidă a lui Venus. Flora luxuriantă, înrouată şi păsările exotice sunt emblematice ca fertiliate datorată udării ei continue cât şi pentru cei care cinstesc zeiţa iubirii, ea este plăcere, sentiment, eros, care dă naştere la înflorirea lucrurilor.

După tradiţiile orfice, la poarta infernului (lumea de dincolo) se află fântâni, iar pentru a bea apă din ele trebuie să faci parte din fiinţele spiritualizate, apa care îţi dă viaţa veşnică-apare din nou apa ca simbol al vieţii, ca fertilizator. Aqua mercurialis sau “substanţa transformatoare” ascunsă în orice fiinta vie echivalează cu “spiritul creator disimulat în materie”. “Fântâna vieţii” exprimă energia vitală care are capacitatea de a însufleţi ceva anterior lipsit de viaţă. . Nu este surprinzator faptul că tânăra nu este momentan capabilă să bea apa izvorului, nu inainte de-al curăţa, deoarece starea lucrurilor reflectă propria sa condiţie prezenta. Este drumul tinerei către propria fertilitate, către noul rol, cel al creatorei de viaţă. Nu întâmplător toate elementele cu potenţial fertil/creator sunt la începutul drumului în stare de nefuncţionalitate, incapabile să-şi atingă scopul pentru care au fost proiectate.

Ajunsă la casa Sfintei Vineri, întâlneşte la intrare un alt obstacol, căţeluşa cu dinţii de fier. Căţeluşa cu aspect fioros, ne duce cu gândul la Cerber, păzitorul tărâmului de dincolo. Marchează trecerea către o noua lume, ca faţetă interioară instinctivă care îl orientează,pe cel care visează, în profunzimile inconştientului cu scopul de a-şi asigura transformarea. Căţeluşa aparent fioroasă este pentru fata moşului inofensivă şi îi permite intrarea, ceea ce ne sugerează că aceasta se află la locul şi momentul potrivit-este o chestiune de sincronizare şi de înţelegere a scopului personal. Sfânta Vineri, o adaptare locală a zeiţei Venera/Venus, este un personaj din mitologia românească, legat iniţial de a şasea (astăzi a cincea) zi din săptămână, în latină Veneris dies, în italiană venerdi, în franceză vendredi, în română vineri. Venus este numele roman al zeiţei greceşti Afrodita, zeiţa dragostei, frumuseţii şi fertilităţii. Iniţial o veche divinitate de origine latină, protectoare a vegetaţiei şi a fertilităţii, ea a fost identificată apoi cu Afrodita. Simbolizează astfel, prin analogie, şi forţele irepresibile ale fecunditătii, fiind adesea reprezentată printre fiarele care o insoţesc, ca în imnul Homeric, în care autorul evocă mai întâi puterea ei asupra zeilor şi apoi asupra animalelor, ipostaza în care o intâlnim şi în basmul de faţă.

Scurta ucenicie a fetei moşului la Sfânta Vineri ar putea reprezenta de fapt o inţiere în secretele amorului, dorinţei şi a dragostei sublimate, atât de necesare unei tinere femei înainte de căsătorie

La plecare, tânăra dă dovadă de o altă calitate, preţuită nespus se pare de către cei din mediul rural, modestia-aceasta işi alege o “cutie mică şi necioplită” căci consideră că slujba sa nu valorează mai mult. Femeia trebuie deci să dea dovadă de tendinţe perfecţioniste, să nu se multumească niciodată cu cât a făcut, să aspire întotdeauna la mai mult, la mai bine. La întoarcere, îşi primeşte şi recompensa de la cele ajutate, respectiv pâine, apă şi fructele pomului. La întoarcere, fata moşului care a finalizat cu succes “ritualul iniţiatic” îşi poate culege roadele ca urmare a faptului că ea însăşi a suferit anumite transformări, cuptorul este acum funcţional, conţinător şi hrănitor. Dacă ne gândim însă la marea operă alchimică, cuptorul este simbolul unor profunde transformări, aici substanţa moare, arde pentru a se naşte sub o formă regenerată, sublimată.

Pâinea este, evident, un simbol al hranei esenţiale, dar tot sub numele de pâine se desemnează, adesea, şi hrana spirituală, fiind astfel încununarea muncilor iniţiatice. Transformarea obiectelor exterioare oglindește, de fapt, propria transformare a tinerei, a noilor ei potenţialităţi dobândite în urma călătoriei.

A scoate apa din puț sau fântână înseamnă o deschidere spre profunzimile materne ale inconştientului.3 A scoate din apa inepuizabilă a puţului pentru a bea, evocă întoarcerea la izvorul inepuizabil al energiei vitale acumulate in profunzimile inconştientului matern, hrănitor şi regenerator.

Copacul lunar apare adesea în arta religioasă, dar mai ales în picturi în care este plin de fructe. Un asemenea copac este matern, fiind asociat cu fecunditatea lunii şi a vieţii. Fructele sunt adesea şi simbol al abundenţei, revărsându-se din cornul zeiţei abundenţei sau din cupele de la banchete zeilor. Este şi o anticipare a abundenţei pe care fata mosneagului o va afla abia acasă, la deschiderea cufărului. A culege fructul, în general, înseamnă a te îmbogăţi printr-o maturizare (coacere) lentă. Prin acest gest de maturitate, se poate accede la noi puteri creatoare.

Caracteristic pentru polaritatea feminină este să primească, să conţină, să hranească. Tânăra maturizată, care a lăsat în urmă viaţa de copil, fiind iniţiată în treburile gospodăreşti este acum pregatită pentru urmatoarea etapă, firească în viaţa oricarei femeie, căsătoria şi naşterea unor urmaşi. La sate, în mod special, aspectul fertil al femeii fiind elementar, de unde şi , în general, sterilitatea apare ca o nenorocire. În schimb, fecunditatea apare ca un bine, ca un semn al bunăvoinţei şi binecuvântării dumnezeiesti. Încercările prin care trece tânăra fată sunt în număr de trei, cifra magică.

Sora vitregă este, în mod obişnuit invidioasă pe fata tatălui vitreg, simţindu-se inferioară sub raport fizic şi moral. Din ambiţie, merge şi ea la Sfânta Vineri să capete ceea ce a căpătat sora sa, dar purtându-se cu îngâmfare şi indiferenţă e pedepsită. Se mai intamplă să fie stimulată şi de mamă-sa, mai invidioasă decât ea. Baba e considerată foarte adesea ca malignă, complice cu dracul şi sinonimă cu zmeoaica. Avem şi o Sfânta Vineri răzbunătoare şi criminală. George Călinescu vorbeşte de un “complex al Sfântei Vineri” care prezintă notele maniacale ale bătrânei: evlavia, curăţenia excesivă şi pasiunea pentru lighioni. Pentru fata babei, căţeluşa nu mai are acelasi rol. În cazul acesteia, căţeluşa cu dinţii de fier este agresivă, imagine a mamei devoratoare absorbirea în pântecele matern. Basmul ne prezintă aceeaşi idee, fiica, probabil printr-o identificare cu mama, a preluat imaginea maternităţii de la aceasta, fiind o mamă elementară negativă şi nepregătită asumarii rolului de feminitate creatoare, hrănitoare şi conţinătoare. Din nefericire, dar fără a ne surprinde, ea eşuează în atingerea scopului, mânată fiind nu de propria chemare ci tot de sentimentele negative care o posedă, din invidie şi competitie cu sora vitregă şi sfârşeşte astfel prin a fi ucisă de lighioanele Sfintei Vineri.

Accentul pus în basm pe feminitatea fertilă şi capabilă să îngrijească gospodaria îşi are rădăcinile şi în faptul că civilizaţia românească este o civilizaţie a satului şi a fsatului guvernat de valorile tinereţii, feminine, valorile de credinţă şi valorile naturii. Satul este solidar cu cu ceea ce azi, din nefericire, a intrat într-un soi de extincţie: civilizaţia de tip feminin, civilizaţia credinţelor, a datinilor şi obiceiurilor, în mare o civilizaţie foarte apropiată de natură. La sat, femeia este creatoare de univers, femeia aflată în strânsă legătură, în armonie cu natura creeaza o totalitate. Nu este doar, sau nu a fost doar, o unitate geografică, economică, socială, morală: a fost şi una cosmică. Mai mult decât în lumea oraşului, cea a satului îşi pune pecetea pe familie, pe limba orală, pe economia închisă şi pe societate, vocaţia feminină de a face din cateva ziduri, toale şi brazde de pământ un univers. Finalul este însă unul fericit pentru fata moşului care se căsătoreşte şi trăieşte fericită împreună cu varianta autohtonă a Fătului Frumos până la adânci bătrâneţi, căsătoria înscriindu-se în sfera ritualurilor ce sfinţesc viaţa.

BIBLIOGRAFIE
Constantin Noica (1987), Cuvînt împreună despre rostirea românească, București: Editura Eminescu
George Călinescu (1965), Estetica Basmului, Bucureşti: Editura pentru Literatură
Jacques de la Rocheterie (2006), Simbologia viselor, Bucureşti: Editura Artemis
The book of symbols (2010), Reflections on archetypal images, Germania: Taschen
Fata babei şi fata moşului, basm cules de Petre Ispirescu

Narcisism și firimituri de pâine

Pentru cei care sunt sau au fost cu un partener narcisist – tiparele poveștilor de dragoste merg, în general, într-o direcție teribil de greșită.

Cumva, prin traiectoria mea emoțională, am reușit să-i atrag și să trăiesc cu ei și să-mi mulez inima în jurul norilor falși de nisip și gheață. Le-am auzit poveștile de aur și am văzut imperiile pe care le pretindeau – este un joc, este o piesă de teatru care se desfășoară de-a lungul întregii lor vieți.

Am învățat că nu poți experimenta dragostea adevărată cu un narcisic, ci firimituri de sentimente / emoții / fapte – nu este niciodată întreaga pâine – sunt doar firimituri de dragoste și imaginație bolnavă care au ca scop să te țină blocat pe poziție – un singuratic într-o relație din Regatul Incertitudinii.

Totul începe încântător și apoi se transformă într-o temniță, de la căldura iubirii și a fericirii la focul mistuitor al minciunilor, înșelăciunilor și durerii.

Povestea începe cu o oglindă frumoasă, care te atrage de pe fundalul portretului cu fluturi și plante edenice către un scenariu rece, de gheață, un veritabil iad al criticilor.

Din păcate, narcisicul cu care îți împărtășești viața trăiește o viață tragică și distructivă, deghizată de minciuni și imaginea Sinelui său fals.

Acest Sine fals, știe totul, iubește furia și provoacă durere celorlalți.

Dacă te lupți cu astfel de relații și trăiești și iubești înfricoșat, te rog să știi că nu ești singur.

În timp ce încearcă să echilibreze frânghia strânsă a unei realități false și a unui Sine fals, ei continuă să arunce săgeți către cei cu care sunt în competiție și pe care refuză să îi mai idealizeze.

Este abuziv, este dureros și s-ar putea să te pierzi pe parcurs în personajul carismatic al partenerului tău imprevizibil.

El este pentru totdeauna inocent și vinovăția pare să nu se potrivească în niciun fel cu vocabularul său, ca și cum și-ar fi cumpărat cuvintele de pe cele mai nobile piețe de cuvinte.

Aceste cuvinte toxice vor crea un cuib în care ești invitat să rămâi, devii antidotul care trebuie iubit și torturat și care trebuie să acționeze ca o sursă de energie inepuizabilă pentru narcisic.

Dezacordurile nu sunt opțiuni – scopul este de a distruge ținta, pe tine.

Te rog să știi că un lucru –  să te iubești pe tine însuți este primul pas către vindecarea mult dorită, de a te elibera, în final, de un iubit narcisist. Alege-te pe tine. Alege să privești fără teamă adevărul.

Elizabeth Mincu

Liz a studiat artă dramatică și teatru la Universitatea Queen Mary din Londra, una din universitățile globale de renume, cu o puternică tradiție încă de la 1785.

Este pasionată de artă în toate formele ei, de la teatru, muzică, pictură și până la poeziile pe care le scrie de peste 17 ani, în special, în scop terapeutic, și care au inspirat-o să se îndrepte și către zona de life coaching, pentru a îi învăța și pe ceilalți despre cum își pot deschide porțile propriului Univers interior și invita schimbarea în viața lor.

O educație emoțională

O persoană inteligentă emoțional știe că iubirea este o calitate, nu un sentiment, și că presupune încredere, vulnerabilitate, generozitate, umor și înțelegere sexuală. O persoană inteligentă emoțional își alocă timpul necesar pentru a își da seama ce îi conferă sens vieții sale profesionale și are încrederea și tenacitatea de a încerca să găsească un echilibru între prioritățile sale interioare și solicitările venite din partea lumii exterioare. Alain de Botton

Am descoperit recent cartea asta, de la care nu am avut inițial așteptări prea mari, dar care m-a surprins într-un mod plăcut. Aș încadra-o la categoria psihologie practică și o recomand cu inima deschisă tuturor celor preocupați de autocunoaștere, dezvoltare personală și care încearcă să iși îmbunătățească inteligența emoțională – un stâlp solid pe care ne putem clădi relații mai satisfăcătoare, vieți mai conștiente și vise mai tangibile. Sper ca, în viitor, să regăsim printre materiile predate în școli și o astfel de educație, care ne-ar putea pune la adăpost de multe dintre dezamăgirile și dificultățile primilor ani ca adolescenți sau tineri adulți.

Eram deja familiarizată cu proiectul lui Alain de Botton, scriitor și filosof – The school of Life (scurte filmulețe animate care tratează diverse subiecte și problematici cotidiene care ne frământă pe fiecare dintre noi și care, uneori, ne răpesc darul nopților liniștite).

I-am recunoscut instant modul clar și concis de a trata diverse tematici complexe, sintetizate în câteva puncte esențiale și ușor de digerat, chiar și pentru cei care nu au cunoștințe vaste de psihologie. Am savurat cartea cu deosebită plăcere, mai ales că am citit-o parcă auzind vocea gravă și relaxanta a autorului, care mi s-a întipărit clar în minte datorită filmulețelor educaționale de pe canalul de Youtube.

Cartea tratează subiecte de la un nivel individual la unul mai larg, fiind structurată în următoarele părți: Sinele (despre cum suntem adesea străini față de noi înșine, despre importanța cunoașterii trecutului personal, despre terapiile disponibile și ce se întâmplă într-o relație terapeutică), Ceilalți (puncte de vedere diferite despre ce înseamnă bunătatea, șarmul și calmul și cum ne putem raporta într-un mod mai sănătos la ele), Relațiile (cu siguranță, una din cele mai așteptate părți pentru mulți, tratează idei despre distructivitatea idealurilor romantice, cum ajungem împreună într-un cuplu, despre importanța sexului și rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm), Munca (printre altele, și despre cum putem face pace cu ea), Cultura (care se poate dovedi, chiar daca poate nu ne-am aștepta, salvarea noastră ca indivizi, dar și ca societate).

Un scris foarte lucid, pe alocuri poate chiar dezamăgitor de realist pentru unii dintre noi, dar care își propune să arunce o rază de lumină în negura în care ne-am cufundat uneori pe parcursul vieților noastre imperfecte. Cred că marele merit al cărții constă și în puterea de persuasiune, de a ne determina să ne angajăm într-o fructuoasă muncă introspectivă și de a porni pe drumul perpetuu al devenirii de sine.

Las mai jos câteva citate care mi-au plăcut, deși a fost dificil să selectez, iar aici mai punctez ceva care mi-a plăcut, faptul că la final, cartea are câteva pagini libere dedicate notițelor.

Sper să vă inspire și să vă trezească și vouă interesul și pofta de lectură 😊 Merita!

O persoană inteligentă emoțional știe că iubirea este o calitate, nu un sentiment, și că presupune încredere, vulnerabilitate, generozitate, umor, înțelegere sexuală și resemnare selectivă.

O persoană inteligentă emoțional își alocă timpul necesar pentru a-și da seama ce îi conferă sens vieții sale profesionale și are încredere în tenacitatea de a încerca să găsească un echilibru între prioritățile sale interioare și solicitările venite din partea lumii exterioare.

Nu are niciun rost să țintim spre sănătate mintală; ar trebui în schimb să facem un țel din a avea o relație înțeleaptă, pricepută și stăpână pe sine cu nebuniile noastre nenumărate sau ceea ce am putea numi nebunie sănătoasă.

Maturitatea implică acceptarea cu bunăvoință a ideii că suntem cu toții – asemenea marionetelor – manipulați de trecut.

Mințim când ne arătăm extrem de veseli. Pare, în mod convenabil, aproape imposibil să distingi asta de fericire. Dar, prin trăsătura sa lipsită de scrupule și prin optimismul său exagerat, veselia agresivă are prea puțin de a face cu adevărata satisfacție. Persoana care este în mod neîncetat veselă nu vrea doar senzația de fericire; ea nu tolerează că ar putea fi tristă în vreun fel, atât îi sunt de neexploatate și potențial copleșitoare sentimentele sale de dezamăgire și mâhnire în spate.

În relații, avem destulă iubire de sine pentru a ieși dintr-o relație toxică? Sau suntem atât de nemulțumiți de noi înșine încât credem că merităm fără doar și poate doar lucruri rele? 

Dragostea de sine este calitatea care determină cât de buni prieteni putem fi cu noi înșine și cât de mult rămînem de partea noastră, de la o zi la alta.

În alegerea partenerului de viață, Romantismul ne sfătuiește să ne ghidăm după atracția imediată. În ceea ce privește viețile noastre profesionale, suntem îndemnați să ne alegem slujbele în funcție de ceea ce simțim. Suntem, mai presus de orice, încurajați să nu gândim prea mult, ca nu cumva cel mai mic motiv rațional să învingă înțelepciunea emoțională.

Cartea poate fi comandată aici.

Trauma colectivă în timpul pandemiei COVID-19 și cum devenim mai rezilienți

Nu ne vindecăm în solitudine, ci în comunitate.

S. Kelley Harrell

Anul 2020 pare să poarte pecetea traumelor colective, de la incendiile de vegetație din Australia, care au atins apogeul chiar în primele zile ale anului, și până la noua pandemie de COVID-19, care s-a răspândit rapid, infectând societăți din toate colțurile lumii și zguduind întreaga umanitate într-un interval de timp extrem de scurt.

Termenul de traumă își are originea în greaca veche, înseamnă „rană fizică” și era folosit, în special, în medicină. Astăzi ne confruntăm cu hazarde naturale, care ne pun în pericol integritatea fizică și ne amenință atat în plan individual, dar si la nivel social, economic, politic. În acest context, un aspect mai puțin vizibil al consecințelor, dar nu mai puțin important și, în egală măsură, tulburător, este rana interioară, cea din psihicul fiecăruia dintre noi – trauma psihologică. Mergând mai departe, prin prisma numărului covârșitor de oameni afectați – suntem astăzi în plin proces de cristalizare a unei traume colective.

Suntem puși în fața unor schimbări de anvergură, modul în care societatea funcționeaza este alterat radical, obiceiurile noastre, rutina confortantă și lumea, așa cum o știam, se schimbă cu o rapiditate care ne destabilizează universul exterior, cât și pe cel interior. Ne simtim atacați, dezrădăcinați, debusolați și ne confruntăm zilnic cu incertitudinea globală, care ne-a răpit o parte din vechile plase de siguranță. Mulți dintre noi au parte acum de un insight în lumea unui obsesiv compulsiv, ritualurile de curățare și dezinfectare sunt menite să ne țină la adapost, pe cât posibil, de amenințarea unui noi virus, încă insuficient cunoscut, iar pericolul este parte integrata a vieții noastre de zi cu zi.

O diferență notabilă între trauma colectiva și cea individuala, este că are potențialul de a ne uni prin prisma trăirii unui eveniment comun și a emoțiilor colective care îl acompaniază. Probabilitatea de a fi neînțeles este mult mai redusă decât în cazul unor experiențe traumatice individuale, iar grupurile profesionale și chiar societățile, se mobilizează și oferă suport, la nivel global, pentru gestionarea eficientă a evenimentului.

În aceste vremuri dificile, este deosebit de constructiv, să ne exersam și îmbunătățim mecanismele de coping și să oferim asistență, fiecare dintre noi, celor care pot avea mai puțin acces la mobilizarea resurselor interioare pentru a face față situației. Intrajutorarea nu este benefică numai pentru ceilalți, ci și pentru noi înșine, oferindu-ne, în această perioadă tulbure, motivație, sens și satisfacții suprapersonale. Sensul și scopul pot fi regăsite atunci când decidem să ne reorientăm ancorele sociale. Poate coeziunea socială este afectată la nivel fizic, dar legăturile dintre noi, ca indivizi, merg dincolo de asta – iar acum este un bun moment să exploram partea mai puțin văzută a frânghiilor care ne leagă de familie, prieteni, cunoscuți și societate în ansamblul ei.

Puterea conexiunilor noastre este elementul care poate promova vindecarea dupa un astfel de eveniment traumatic. Pe măsură ce ne simțim tot mai vulnerabili și mai confuzi, relațiile interumane contează din ce in ce mai mult: ele modelează experiența noastră în lume.

Înainte de a oferi suport celorlalți, este esențial să ne dezvoltăm propria reziliență si mecanisme adecvate de coping. Cum putem face acest lucru?

Reziliența este definită ca proces de adaptare constructivă în fața adversității, traumelor, tragediei, amenințărilor sau altor surse importante de stres, reziliența implică „capacitatea de a ne reveni” din aceste experiențe dificile, putând genera o creștere personală profundă. Distructivitatea, incertitudinea și anxietatea poate că sunt elemente caracteristice ale acestui tablou pandemic, dar este esențial să găsim și partea mai luminoasă și pozitivă și să exercitam un control activ asupra elementelor pe care le putem influența. Sunt încă multe aspecte pe care le putem modifica, gestiona și chiar îmbunătați, acesta este rolul rezilienței. Ne putem gândi la reziliență ca la un mușchi pe care îl putem antrena prin exerciții concrete, determinare și elaborarea unei strategii.

Schimbă-ți perspectiva – Dificultățile sunt rareori insurmontabile, cu pași mici, dar constanți putem să ne asigurăm un mediu stabil, să ne protejăm pe noi și pe cei dragi, să descoperim și să folosim resursele disponibile pentru a evolua, chiar și în timpuri de criză. Poate că acum avem mai mult timp liber la dispoziție pentru a face lucrurile pe care anterior le-am amânat, să ne angajăm în activități plăcute și productive, să descoperim noi hobbyuri, să ne perfecționăm o limbă străină, să citim mai mult, să urmăm cursuri online, iar lista poate continua. Optimismul realist și speranța sunt combustibilul care ne ajută să punem în mișcare propria barcă și să înfruntăm furtuna. Fără o perspectivă optimistă, nu putem să depășim evenimentele traumatice și să învățăm din provocări.

Acceptă schimbarea – Schimbarea este inevitabilă, deși uneori provoacă un nivel considerabil de disconfort, conștientizăm, de cele mai multe ori, că este o binecuvantare deghizată într-un ambalaj nu tocmai atrăgător. Este timpul să ne rearanjăm prioritățile, să descoperim lucrurile esențiale pentru bunăstarea noastra fizică și psihică și să evoluăm în direcția pe care ne-o dorim. Evenimentele negative poartă în structura lor germenii schimbării, putem descoperi acum care este lecția de viață relevantă pentru propriul nostru drum.

Structurează-ți viața – Atunci când rutina noastră are de suferit, este ușor să cădem prada haosului și sterilității. De aceea, este important să ne asigurăm că viața noastră are, chiar și în aceste vremuri demne de un roman distopic, echilibru, structură si strategii productive. Obiceiurile sănătoase și rutina ne pot ajuta sa fim mai rezistenți, oferind consecvență și securitate, astfel încât să ne putem concentra energia și asupra altor lucruri, cum ar fi rezolvarea problemelor și gestionarea adversității.

Ne putem seta obiective zilnice sau săptămânale, astfel încât să avem control asupra mediului nostru și să putem tolera mai bine încercările la care suntem supuși. Deosebit de util este și să nu cădem în capcana de a asculta obsesiv știrile, care au în aceste zile, un caracter preponderent negativ, limitarea accesului la asaltul informatic se va dovedi fructuoasă și ne va ajuta să reducem nivelul anxietății.

Și, nu în ultimul rând, formează și întărește conexiunile autentice cu ceilalți. Grație tehnologiei, putem rămâne conectați cu cei dragi, iar atunci când este nevoie de ajutorul nostru, fie sub forma suportului emoțional sau chiar fizic, luându-ne măsurile necesare de precauție, îi putem asista pe cei aflați în dificultate. Împărtășind și exprimând dragoste și sprijin, ne consolidăm legăturile și, la rândul nostru, ne întărim stima de sine și identitatea personală. Când suntem conectați, ne simțim mai puternici și suntem mai capabili să depășim mai ușor evenimentele traumatice. Relațiile profunde, de încredere și trainice ne sporesc, în mod considerabil, reziliența.

Cum gestionăm trădarea? Pași către vindecare

“Dacă îți petreci timpul sperând că cel care ți-a rănit inima să plătească pentru faptele sale, nu faci altceva decât să îi permiți să te rănească o a doua oară.” Shannon Alder

Experiența de a fi trădat este una pe care aproape fiecare dintre noi o va experimenta la un moment dat în viață. Vestea buna este însă că ea poate fi un important catalizator al evoluției personale, al maturizării noastre și ne poate fi ulterior un ghid înțelept în gestionarea eficientă a viitoarelor relații interpersonale. Deși deosebit de dureroasă, ne poate învăța cum să ne schimbăm vechile obiceiuri, credințe, modele de relaționare, astfel încât să minimizăm șansele de a experimenta, în viitor, astfel de experiențe negative.

Trădarea vine sub multe forme: infidelitatea unui partener, abuzul din partea unui prieten, al unui membru al familiei sau coleg și chiar a unei instituții în care aveam încredere. Ne simțim vulnerabili, devalorizați, neiubiți, respinși, singuri, furioși și dezorientați în fața unor întrebări căror momentan nu le putem găsi răspunsuri satisfăcătoare.

Încrederea este un element indispensabil în ecuația trădării. Încrederea are atât un aspect emoțional (suntem înclinați să avem incredere, în mod special, în persoanele pentru care avem sentimente, în cele pe care le percepem ca fiindu-ne similare și în cei care reușesc să ne facă să ne simțim relaxați sau confortabil) cât și un aspect logic. Aspectul logic este unul esențial și se bazează pe cogniția noastră – pe raționamente și dovezi care ne oferă o bază, mai mult sau mai puțin solidă, pentru a-i acorda încrederea noastră unei anumite persoane. Pe cât posibil, este de preferat ca încrederea să se bazeze preponderent pe considerente logice și, în mod secundar, pe cele emoționale.

Dezvoltarea încrederii într-o relație este, de obicei, un proces gradual care necesită interacțiuni și experiențe cu o persoană, astfel încât de-a lungul timpului, comportamentul acesteia să fie unul predictibil și de încredere. Exista anumite situații diagnostic, deoarece concluzii mai clare despre motivele altora pot fi trase atunci când ajutorul pe care îl solicităm uneori este costisitor pentru celălalt și nu în interesele sale pe termen scurt. Cu toate acestea, adeseori atunci când avem încredere într-o altă persoană, trebuie ca în cele din urmă să depășim dovezile disponibile și să speram că intențiile sale sunt onorabile. Dovezile trecute nu pot anticipa pe deplin comportamentul viitor, astfel încât, de cele mai multe ori, lăsăm la o parte incertitudinile și pur și simplu alegem să avem încredere.

Atunci când suntem trădați, putem cădea cu ușurință în capcana de a ne dori să ne facem singuri dreptate și a de a căuta cu înverșunare răzbunarea, astfel încât să raspundem cu aceeași monedă pentru a ne simți mai bine. Răzbunarea este însă o otravă pe care ne-o administram singuri, căci efectele pe termen lung sunt unele negative, deși inițial vom fi tentați să apelăm la ea pentru un sentiment de control asupra situației și pentru a ne elibera de furia care mocnește în interiorul nostru. Când ne concentrăm pe răzbunare, pe a pedepsi la rândul nostru, nu facem altceva decât să rămânem captivi în trecut, ruminăm asupra situației și menținem rana deschisă.

La baza trădării stă violarea încrederii și a așteptărilor pe care le avem față de anumite persoane importante din viața noastră. Nevoia de a avea încredere în ceilalți este una esențială pentru viața noastră socială și bunăstarea emoțională, ne creează o plasă de siguranță și ne diminuează anxietatea existențială. Înșelarea încrederii echivalează cu experimentarea unui profund sentiment de însingurare și ne zguduie realitatea așa cum o știam până la momentul evenimentului în cauză.

Teama excesivă de a fi trădat poate naște o suspiciozitate crescută, ne poate monopoliza întreaga existență, căzând victime unei maladii autodevoratoare. Acest tip specific de teamă are la bază sentimentul că nu suntem demni de iubire, că nu merităm să fim protagoniștii unei povești frumoase, împlinitoare și, nu în ultimul rând, propria frică de singurătate.

Cum gestionăm însă realitatea trădării? Cum ne îngrijim rănile provocate de către cei dragi și cum putem dezvolta instrumentele necesare pentru a ne oferi protecția adecvată în viitor?

  1. Este esențial să nu cădem în extrema de a ne limita excesiv sau chiar reduce la zero numărul de persoane cărora le oferim prețiosul dar al încrederii noastre. Extremele sunt întotdeauna problematice, creează dezechilibre și o lipsă de armonie în viața noastră.
  2. Este recomandat să ne lăsăm să experimentăm, să acceptăm emoțiile intense care vin după un astfel de eveniment dureros – de exemplu, prin sublimarea furiei. Sublimarea este un mecanism de apărare matur, prin care impulsurile noastre potențial distructive sunt canalizate către a întreprinde acțiuni și a dezvolta comportamente constructive sau benefice. Furia poate fi gestionată prin angajarea într-o activita fizică intensă, cum ar fi alergatul, fitness-ul, boxul și chiar printr-o serie de activități care nu consumă resurse fizice, ci mentale – cum ar fi activitatea de a desena, picta ceea ce simțim în momentul respectiv, iar rezultatul ne poate fi un prețios material pentru a ne înțelege mai bine situația și a găsi resursele necesare în vederea vindecării rănilor.
  3. Un alt pas important este să ne distanțăm pentru o perioadă de persoana care ne-a rănit. La început, imediat după eveniment, focul furiei noastre arde cu intensitate, așa că este de preferat ca interacțiunea și discuțiile să vină după ce lucrurile s-au așezat puțin, după ce ne-am acordat un timp pentru a examina trădarea, a conștientiza ceea ce simțim, cum s-a ajuns într-o astfel de situație, să ne alegem cu grijă întrebările și să nu decidem sub impulsul primelor emoții viitorul relației.
  4. Să analizăm într-un mod cât mai constructiv realitatea și modul de producere al trădării. Cum s-a produs evenimentul? A fost oare neglijență, slăbiciune sau poate un act deliberat? Înțelegerea situației și a motivelor celuilalt sunt esențiale pentru a decide dacă putem / dorim să iertăm și cum vom gestiona relația după trădare. Continuăm sau punem punct?
  5. Să ne acordăm timp pentru introspecție. Să reflectăm asupra gândurilor, sentimentelor și comportamentelor și la cum să evităm situații similare în viitor (sau să acționăm diferit dacă ne întâlnim cu o situație asemănătoare). Important este și să nu ne transformăm în judecători, fie ei ai propriei persoane sau ai celorlalți, să evităm, pe cât posibil, acțiunea de a condamna, care nu va face decât să ne adâncim în resentimente, furie și tristețe ca într-o mlaștină înșelătoare. Să simțim, să conștientizăm, să înțelegem – trei pași către un viitor mai pozitiv, luminos și plin de sens.

A încerca să îi cunoaștem pe ceilalți într-un mod cât mai autentic, a ne lăsa o perioadă să ne bucurăm de o serie de experiențe cât mai diversificate împreună cu celălalt, a apela în bună măsură atât la partea noastră emoțională, cât și la cea rațională, a ne acorda atât nouă, cât și celorlalți iubire, timp, compasiune și înțelegere – acestea constituie o bază elementară în a dezvolta o încredere înțeleaptă, care să ne pună, pe cât posibil, la adăpost de o trădare imprevizibilă.

Gelozia, despotul din umbra iubirii

Gelozia este iadul iubirii rănite.

John Milton

Un zeu mai puțin cunoscut din mitologia greacă este Phtonos, fiul zeiței nopții, Nyx și al lui Dionysos, zeul vinului, al extazului și fertilității. Ce fel de personaj se poate naște oare sub clar de lună, în brațele fascinantului și misteriosului întuneric, în mrejele beatitudinii, ale trăirilor ce ne exaltă spiritul și trupul deopotrivă? Chiar personificarea geloziei și a invidiei, cel ce avea să fie perechea lui Nemesis, zeița răzbunarii, puterea sa fiind atât de mare, încât a influențat și întunecat judecata nu numai a muritorilor, ci chiar pe cea zeilor din Olimp, care cădeau adeseori pradă efectelor geloziei distructive și cunoșteau tragicul final al anihilării obiectului iubirii.

Gelozia este o trăire complexă care înglobează o suită întreagă de sentimente, manifestându-se ca frică, furie, neliniște, tristețe, invidie, neputință, teamă de pierdere, însingurare, iar lista poate continua.

Comportamentul gelos ne oferă indicatori clari cu referire la propria structură psihică și la tiparul de relaționare, fiind mai mult despre noi înșine decât despre partener. Cu siguranță partenerul își are propriul rol în ecuația complexă a acestui mecanism, dar este adeseori doar un personaj din tranșeele relației de cuplu. Deși prin intrarea într-o relație cu o altă persoană căutăm paradisul pierdut, observăm că relaționarea  seamănă mai degrabă cu o veritabilă luptă  prin care căutăm să ne securizăm prin orice mijloace obiectul dorinței noastre, să îl posedăm total și să ne anihilăm competiția.

Din fericire, nimeni nu poate poseda cu adevărat o altă persoană, iar înțelegerea acestui fapt, ne poate face să observăm că frumusețea relației constă tocmai în faptul că membrii cuplului  aleg să fie împreună și să construiască edificiul solid al iubirii mature, în ciuda tuturor celorlalte opțiuni și miraje pe care viața le oferă.

Gelozia
Ilustratie, Aykut Aydodgu

Atitudinile față de gelozie sunt din cele mai diverse și nuanțate, variind de la vehementa negare a experimentării geloziei, la îmbrățisarea ei totală – fiind considerată indispensabilă, ca element ce atestă autenticitatea și profunzimea poveștii de dragoste. Extremele sunt întotdeauna problematice și ridică o serie de semne de întrebare. O anumită doză de gelozie este normală, dar atunci când pune stăpânire pe noi și ne întunecă vederea, transformându-ne în adevărați prădători și torționari, devine otrava pe care o administrăm susținut relației de cuplu.

Atunci când privim gelozia în ochi, ne putem conecta la tulburătoarele temeri care i-au dat naștere: teama de a nu fi văzuți în mod autentic, teama de abandon, teama că nu suntem suficient de buni, că nu merităm iubire, punându-ne în lumină propria noastră dependență de obiectul afecțiunii noastre.

Cu cât mai puternică este foamea de iubire, cu atât mai greu este de satisfăcut, iar dorința de a poseda nu cunoaște limite, în încercarea neobosită de a ne securiza relația și propriul statut – de partener adulat, de unic posesor al cheilor ce deschid porțile universului interior al persoanei iubite.

Dragostea privată de libertate este doar o iluzie, împiedicându-ne să ne bucurăm de o relație, autentică, satisfăcătoare, care să ne faciliteze demersul devenirii de sine. Ne aflăm permanent într-o încercare asiduă de a deveni persoane complete, căutând un partener care să bandajeze rănile dobândite pe parcursul vieții, să ne iubească în ciuda defectelor și slăbiciunilor noastre, să ne fie alături necondiționat, proiectând pe el părți din noi înșine, ce se cer a fi integrate.

Conceptul de anima și animus a fost dezvoltat de către Carl Gustav Jung, în parte, pentru a explica mecanismul îndrăgostirii și atracția față de sexul opus, pe care proiectăm părți din sufletul nostru. În fiecare bărbat există elemente feminine, la fel cum în fiecare femeie există elemente masculine, care sunt uneori dificil de cunoscut și conștientizat din cauza stereotipurilor culturale.

În 1925, în eseul său despre căsătorie, Jung afirma: “Fiecare bărbat poartă dintotdeauna în sine imaginea unei femei, nu imaginea acestei femei, ci a unei anumite femei.” Mai mult decât atât, femeile poartă cu ele imaginea eternă a masculinului. În același text, Jung vorbește despre proiecția animei și a animusului în termeni de “fascinație” și “îndrăgostire” de celălalt, ceea ce reprezintă uneori o temelie sănătoasă pentru o relație. Însă, de cele mai multe ori, aceste stări iau naștere din emoții foarte vechi și profunde din psihic, din fanteziile asociate acestora, provocând probleme din cauza idealizării, neîmplinirii sau dezamăgirii trăite, cu toate că aceste experiențe sunt înțelese adesea de cel care le trăiește ca fiindu-i destinate să se întâmple, ca fiind “soartă”.

Atunci când vom integra aceste părți din noi, când nu vom mai cădea pradă propriilor proiecții și demonilor, care se nasc din propriile vulnerabilități, zămisliți în negura nopții și a amăgitoarei beatitudini, din vâltoarea erosului ce ne promite reîntoarcerea în Paradisul pierdut, vom putea relaționa mai autentic, conștient și ne vom putea elibera din temnița geloziei.

Autosabotajul și rezistența la schimbare

Autosabotajul este un comportament problematic care ne creează dificultăți în a ne atinge obiectivele, a avea relații constructive și sănătoase cu ceilalți, conducându-ne pe drumul eșecului personal și privându-ne de o viață echilibrată și satisfăcătoare. Cele mai întâlnite astfel de comportamente sunt: procrastinarea, relațiile cu parteneri toxici, tulburările alimentare, abuzul de substanțe sau autoagresivitatea. De cele mai multe ori, persoanele care se angajează în astfel de comportamente, nu sunt conștiente de faptul că își “pun bețe în roate” în mod progresiv și susținut, simțindu-se epuizate, copleșite de viață și neputincioase în fața sorții potrivnice.

Pentru a ne atinge obiectivele este necesară o anumită doză de disciplină, efort susținut și toleranță la frustrare, pe care adeseori nu suntem dispuși să ni le asumăm, alegând în schimb „dulcea cale” a pasivității și confortului aparent. Rezistența la schimbare este o forță extrem de puternică și adânc înrădăcinată în natura umană, ne abate de la calea noastră și stopeză în evoluție mugurii devenirii de sine.

autosabotaj
Ilustratie, Aykut Aydodgu

De ce recurgem însă uneori la astfel de comportamente profund distructive? Adeseori, motivațiile sunt unele de natură inconștientă, cum ar fi sentimentele de vinovăție, o stima de sina scăzută și sentimentul că nu merităm lucruri pozitive, reconfirmându-ne astfel primele credințe și scenarii timpurii care ne pun propria persoană într-o lumină negativă, pentru a ne convinge că nu merităm să fim apreciați, valorizați sau iubiți.

Autosabotajul este cu siguranță nociv, dar este adeseori ales în detrimentul pierderii controlului. Este ca atunci când îți îneci propria corabie de teama furtunii, pierzând din vedere posibilitatea de a birui apele involburate și culege laurii victoriei. Putem caracteriza acest comportament ca având o formă imatură și ilustrând lupta interioară crâncenă, care este purtată de către adultul din prezent, mai matur și rațional cu copilul rănit, ale cărui acțiuni sunt caracterizate de iraționalitate, impulsivitate și profund influențate de stările afective.

Un alt element, care poate fi asociat cu autosabotajul, este sindromul impostorului. Psihologii au observat că unii dintre oamenii cu succese socio-profesionale superioare apelau la servicii lor din cauza dificultăților de a internaliza propriile reușite; în pofida rezultatelor excelente, ei se temeau că nu sunt atât de inteligenți și capabili pe cât îi credeau ceilalți. La baza acestui sindrom găsim un profund sentiment al lipsei de încredere în sine, în valoarea personală şi o stimă de sine scăzută.

În cazul în care nu am trăit o copilărie fericită, suferința, eșecul și lipsa speranței ne sunt familiare. Iar familiaritatea este experimentată într-un mod reconfortant. Dacă la începutul vieții nu am fost văzuți suficient, deci neglijati, am experimentat presiuni covârșitoare din partea mediului familial, am fost iubiți în mod condiționat, atunci este foarte posibil ca și la maturitate să ne plasăm constant în situații nefavorabile, dar familiare, care ne oferă un sentiment al continuității și ne feresc de primejdiile neștiute ale vieții. Cu alte cuvinte, o situație negativă, dar familiară, va fi aleasă în locul uneia asupra căreia planează incertitudinea, al cărei rezultat nu îl putem anticipa.

Mecanismul de apărare al întoarcerii împotriva Sinele sau, la nivel global, organizarea psihologică a masochismului. Una dintre cele mai vechi axiome din psihanaliză este că „furia îndreptată spre interior devine depresie”.

În cele din urmă, vedem că avem de-a face cu ceea ce se poate numi un factor „moral”, un sentiment de vinovăție, care își găsește satisfacția în boală și refuză să renunțe la pedepsire , experimentând în mod adictiv suferința.

Dar, în ceea ce privește persoana în cauză, acest sentiment de vinovăție este neconștientizat, nu-i transmite în mod direct că este vinovata, persoana nu se simte vinovată, se simte bolnavă. Acest sentiment de vinovăție se exprimă doar ca o rezistență la schimbare, rezistență care este extrem de dificil de depășit.

Acest lucru poate fi legat de ideea mai generală a lui Freud despre „necesitatea pedeapsei” un mecanism inconștient în nevroză, care se manifestă aici sub forma unei nevoi de a rezista vindecării (pentru a nu scăpa de suferința care poartă o funcție utilă pentru persoană, ca ceva care o ajută să gestioneze sentimentul inconștient de vinovăție). După cum discută Freud mai sus, ideea de autosabotaj este, de asemenea, complicată de alți factori potențiali, cum ar fi „câștigul de pe urma bolii sau situației dificile” – beneficiul secundar (sau modul în care pacientul se agață de nevroza lui din cauza avantajelor pe care le oferă, alături de suferința pe care o aduce).

Freud ne poate ajuta să înțelegem mai mult acest conflict. El a sugerat că toți suntem guvernați de două seturi de instincte opuse: instincte de viață, care conțin mecanismele care duc la dezvoltare și creștere (adică instincte sexuale, creative și de supraviețuire); și instincte de moarte, forța opusă care caută distrugerea (a propriei persoane sau a altora) și moartea, reîntoarcerea într-o stare anorganică. Freud a dezvoltat conceptul instinctului morții, observând și analizând lucruri precum masochismul și compulsiile repetitive, o constrângere inconștientă care îl determină pe om să repete situații dureroase, replici ale experiențelor timpurii.

Frica supremă a sabotorului interior este cea de schimbare, mai ales dacă această schimbare ne va rearanja întreaga realitate. Cu cât devenim mai conștienți de tacticile și tehnicile pe care le utilizează, sabotorul ne va ajuta să deveniți mai rezilienți și mai curajoși.

Când ne împrietenim cu sabotorul, putem afla mai multe despre modul în care îl putem reduce la tăcere. Acest lucru ne va ajuta să devim mai curajosi, îndrăzneți, creativi și aventurosi – fără a ne compromite responsabilitatea și siguranța personală. Intuiția și capacitatea de ne a asculta înțelepciunea inimii creste foarte mult și vom deveni conștienți de diferența dintre frică, emoție, dorință și intuiție adevărată.

elijah-o-donnell-715864-unsplash

Ce putem face însă pentru a nu ne mai autosabota? Putem intra în contact cu copilul rănit, recunoaște vocea critică interioară, purta un dialog cu ea și construi o strategie pentru a ne elibera de lanțurile sabotorului propriu alături de care ne-am parcus atâția ani drumul în viață.

Uneori, pentru a experimenta viața într-un mod autentic și a deschide larg ușa potențialităților și sanșelor care ne așteaptă, este necesar să ne întâlnim cu nescunoscutul, să ne lăsăm conștient în voia valurilor, să nu mai luptăm cu noi înșine, să fim mai îngăduitori și să ne oferim dragostea și tandrețea de care am fost privați.

Sursa foto: https://www.aykworks.com/

Recenzie „Pe aripile vântului”: forța pământului natal

Povestea începe în aprilie 1861, imediat înainte de izbucnirea războiului civil dintre Nord și Sud, atunci când Scarlett are şaisprezece ani, şi se desfăşoară pe parcursul a mai mult de un deceniu, încheindu-se atunci când Scarlett are douăzeci şi opt. În acest timp ea traiește un război, moartea celor apropiați, îşi pierde doi soţi, are copii, şi evolueaza de la tipica southern belle la o femeie de afaceri abilă. Scarlett este, prin definiție, o supraviețuitoare.

GoneWind01

După cum îi spune tatăl său, Gerald O’Hara, în scenele de deschidere ale filmului, terenul ar trebui să fie preţuit, deoarece poate supravieţui imprudenţei omenirii. Acesta prevede sfârșitul filmului, când îi spune lui Scarlett cât de important va fi pământul în viața ei.

Cu toate acestea, până nu scapă din Atlanta aflată în plin asediu şi se întoarce la casa distrusă, Scarlett nu începe sa creadă în învațăturile tatălui său. Deşi vechiul ei stil de viaţă este distrus, Scarlett luptă pentru a menţine pământul, pentru că este tot ceea ce a mai ramas dintr-o lume pierdută. În timp ce este plecată în Atlanta urmând drumul antreprenoriatului, Scarlett ştie că pământul va fi acolo, o va aștepta. După ce Melanie, Bonnie şi Rhett pleacă din viața ei, Scarlett utilizează terenul pentru a se regenera asemenea unui Phoenix din propria-i cenușă. Vechiul Sud, așa cum ea și ceilalți îl cunoșteau, piere, se duce pe aripile vântului, însă atâtat timp cât pământul rămâne, oamenii săi vor fi întotdeauna capabili să înceapă viaţa din nou.

În plus, faţă de ceea ce reprezintă pământul pe care a fost construită, Tara serveşte ca un simbol al familiei şi ca sentiment de continuitate pentru Scarlett. După ce mama ei moare şi tatăl ei cade pradă depresiei, Scarlett nu permite surorilor ei să spună nimic rău despre Tara, dojenindu-le că ar fi o ofensă adusă părinţilor pierduți. Prezenţa Tarei o mângâie pe Scarlett după respingerile lui Ashley şi îi oferă o apărare fizică împotriva lui Johnas Wilkerson, atunci când încearcă să o intimideze, lovindu-l cu un bulgăre din pământul roșu al moșiei. Când Scarlett se mută în Atlanta şi se imbogateste, ea nu uită de Tara, asigurându-se că rămâne frumoasă şi bine îngrijită. După ce Rhett pleacă, Tara serveşte ca singurul loc în care Scarlett se poate recupera după lovitură şi unde își poate linge rănile în pace.

Pământul este un simbol al ființei și al vieții, protector împotriva oricărei puteri de distrugere. Este asimilat cu mama, un simbol de fecunditate și regenerare: “El naște toate ființele, le hrănește, apoi primește din nou germenele fecundator” (Eschil, Cheforele, 127-128). Pământul este utilizat și în înmormantari simbolice, analoage imersiunii baptismale, fie pentru a vindeca și a întări, fie pentru a complete ritualurile de inițiere. Ideea este întotdeauna aceeași: a regenera prin contactul cu forțele pământului, a muri într-o formă a vieții pentru a renaște într-alta.

La același ritual asistăm și în scena finală din Pe aripile vântului, când Scarlett copleșită de pierderile succesive, în genunchi la marginea scărilor, are o revelație și îsi amintește ceea ce tatal său a invațat-o, ”Pământul este singurul lucru care contează, este singurul lucru care dăinuie”, plănuind astfel să se întoarcă acasă, la Tara, pentru a-și recâștiga viața pierdută. Aceeași practică se întâlnește și la triburile din Bolivia, astfel când un grup vrea să se regenereze spiritual, practică un fel de reîntoarcere la pământul natal, „Un spatiu sacru își trage validitatea din permanența hierofaniei care l-a consacrat odată. Iată de ce cutare trib din Bolivia se întoarce la locul presupus a fi fost leagănul strămoșilor săi de fiecare data când simte nevoia să-și reînnoiască energia” (ELIT, L’experience mystique et les symbols chez les primitifs, pp188-189).

Astfel Anteu, în lupta sa cu Hercule, îsi reînnoia forțele ori de câte ori atingea pământul, sursa fundamentală de energie;

EarlyTai-Yai-Art-Burmese-buddha-Statue-2018

Buddha, reprezentat în momentele de inspirație, atingea pământul cu o mână, pentru a sublinia faptul că păstrează contactul cu efluviile telurice.

La Tara, pe pământul său natal, Scarlett îi ajută și pe ceilalți să se refacă, o duce pe Melanie bolnavă dupa naștere și pe copilul nou născut al acesteia la Tara unde îi ajută să se însănătoșească, iar Ashley după război, se reface în același cadru benefic și regenerator.

Pentru Scarlett, Tara este și un simbol al identității, fără de care s-ar pierde pe sine, pentru Tara se căsătorește cu Kennedy și se simte profund insultată atunci când cineva se oferă să o cumpere, Scarlett: ”Pleacă de pe aceste trepte, gunoiule. Pleacă de pe acest pământ!” aruncându-le pământul roșu drept în ochi, furioasă și fără a se gândi la consecințe.

0d32b76f1329ff7931e7efa2a1142194--wind-movie-le-vent

Prezența unei femei de o moralitate îndoielnică este însuportabilă pentru Scarlett, de parcă ar întina imaginea pământului mult iubit, de unde și agresivitatea cu care își apără proprietatea. Atunci când Tara este în pericol, își canalizează întreaga energie pentru a o salva prin orice mijloace, chiar dacă asta înseamnă a minți, înșela sau a-și trăda propria soră.

Gerald O’Hara îşi exprimă această filozofie la începutul filmului, într-un efort de a o mângâia pe Scarlett atunci când aceasta află de angajamentul pe care Ashley și l-a luat față de Melanie. Gerald subliniază importanţa terenului, şi a Tarei, în special, prefigurând astfel sfârşitul. Scarlett respinge iniţial ideea că terenul poate fi mai important decât obținerea lui Ashley, bărbatul de care e îndrăgostită. Cu toate acestea, iubirea pentru Tara motivează din ce în ce mai mult acţiunile lui Scarlett. Ani mai târziu, Ashley pune în mâinile lui Scarlett un pumn de pământ roșu – pământul Tarei şi îi spune că ea iubeşte Tara mai mult decat îl iubeşte pe el. Scarlett îşi dă într-un final seama că Ashley are dreptate.

Până la sfârşitul filmului, Scarlett este abandonată de iubirea adevarată şi numai gândul la Tara îi dă speranţă şi confort. Ea ştie că de multe ori acţionează imoral şi că se confruntă cu situaţii extrem de dificile, iar pentru a evita sentimentele de vinovăție și de neputință, pur şi simplu evită să reflecteze asupra vieții sale. Scarlett ştie că în cele din urmă trebui să reflectează avand în vedere situaţia, dar întotdeauna amână pentru mâine, un “mâine”, care nu vine cu adevărat niciodată. Discursul lui Gerald prezice cu exactitate sfârşitul romanului: Scarlett pierde dragostea ei pentru Ashley, relația ei cu Melanie şi căsătoria cu Rhett, şi numai Tara „durează.” Pamantul natal care o va ajuta să se regenereze și îi va da forța necesară elaborării unor viitoare planuri de viață.

Partea complementară a lui Scarlett este Rhett Buttler, personaj care, ca si Ashley, este conștient de relația specială pe care eroina o are cu pământul: “Din pãmântul acesta roșu al Tarei îți vine forța, Scarlett. E parte din tine, așa cum tu ești parte din el.”

gone-with-the-wind-gone-with-the-wind-4377797-1024-768

Rătăcirile unui Don Juan

Don Juan afirma sus si tare că suprema plăcere vine din doborârea treptată a rezistenței victimei, din cucerirea ei… Ceea ce Don Juan numește iubire, se rezumă la această perioadă a vânării, a cuceririi treptate, a viziunii obstacolelor care cad unul cate unul.

Gabriel Liiceanu

Un Don Juan este un individ ce trăiește profund experiența rătăcirii, el caută într-un fir de nisip întreaga lume, iar întreaga lume a copilului de vârstă foarte fragedă este mama. Firul de nisip este constituit din cuceririle sale succesive, fiecare abandonată în cele din urmă, căci nicio femeie nu poate întrupa întreaga energie și conținere maternă. La un moment dat, femeia idealizată este dezbrăcată de puternicele proiecții ale bărbatului, pe care nu le poate susține, iar atunci căutarea începe din nou. Este o căutare asiduă a unei himere, care generează puternice frustrări și resentimente față de elementul feminim, căci “nicio femeie nu se dovedește suficient de bună” . Acest bărbat devine victima propriului inconștient, a imaginii materne cristalizate în sufletul său de copil, care îi guvernează încă întreaga viață emoțională și a cărui armă principală este seducția. Seducția împinsă la limita dintre senzualitate și cruzime într-un dans halucinant pe tărâmul iluziilor, acesta îndepărtându-se tot mai mult de sine însuși. Fragmentarea interioară se reflectă fidel în viața sa amoroasă.

Don Juan în lumea tenebrelor, Gina Litherland

Jung vede în don-juanism căutarea inconștientă a mamei în orice parteneră. Sexualitatea bărbatului rămâne agățată de mamă la nivel inconștient, purtând o anumită formă de exhibiționism. Legat de același subiect, Freud a explorat inconștientul masculin ce a relevat o puternică fixație maternă în cadrul acestei tipologii. Un complex oedipian nedepășit de unde derivă un puternic sentiment de vină, rămasă de asemenea la nivel inconștient. Complexul este caracterizat de o lipsă de conștientizare a realității psihice, a mecanismului ce generează comportamentul și automat cu o puternică rezistență la schimbare.

La un moment dat, bărbatul de tip Don Juan se poate căsători și confrunta ulterior cu dihotomia Madonnă/târfă. Freud a scris referitor la aceast complex: „În cazul în care acești oameni iubesc, ei nu au nici o dorință (sexuala) și în cazul în care doresc, ei nu pot iubi.”

Femile sunt împărțite astfel într-un mod foarte rigid: cele pe care le poate venera, așa cum își venerează propria mamă, dar pentru care nu poate avea trăiri erotice (căci femeia fiind asimiliată mamei, apare interdicția fundamentală a incestului) și femei cu care poate avea relații sexuale și pe care le va eticheta ca “târfe”, alegând tipologia seducătoarei primare, femeie pe care poate proiecta această imagine imorală, definită ca fiind tocmai opusul mamei. Se manifestă astfel incapacitatea lui Don Juan de a trăi o relație completă cu feminitatea, de a se bucura de aceasta atât carnal cât și spiritual – de a vedea și onora femeia în complexitatea ei: de soție, mamă a propriilor copii, prietenă și însoțitoare de nădejde în vâltoarea vieții.

Splitarea laturii afective de cea sexuală poate fi mai pregnantă în rândurile băieților care au parte de o mamă rece din punct de vedere emoțional, dar supraprotectivă. Acest tip de relaționare lasă urme și întărește dorința de a experimenta o relație pozitivă cu o mamă disponibilă afectiv, caldă și care să satisfacă necesitătțile emoționale ale copilului. În lipsa unei mame care să asigure acest lucru în copilărie, adultul va purta cu sine necesitățațile nesatisfăcute și va căuta o relație amoroasă care să le poată realiza.

O altă dinamică intrapsihica a unui astfel de bărbat poate fi chiar pedepsirea inconștientă a mamei, care se va concretiza ulterior în pedepsirea femeilor cu care relaționează, seduce și apoi abandonează.

Piesa clasică descrie aventurile amoroase ale unui personaj masculin care reprezintă tipologia seducătorului, trăind momentul de parcă ar fi veșnic tânăr, această tinerețe veșnică reflectând condiția sa psihică de imaturitate, ceea ce Jung numește “puer aeternus” sau băiatul etern. Caracteristicile de bază ale acestei tipologii fiind independența, dorința nestavilită de libertate, nu tolerează restricțiile, limitele sau autoritatea, întocmai ca un adolescent revoltat. În această piesă clasică, ni se spune despre Don Juan că este un “bărbat fără nume”, de unde se concretizează problematica identității sale confuze.

A nu avea o identitate clar definită ca bărbat poate însemna lipa unui model patern pozitiv, aspect esențial pentru a își crea o imagine masculină coerentă. Exista nuanțe multiple ale masculinității, iar o relație cu un tată absent emoțional sau fizic, deprivează băieții de contactul necesar, constant cu un model patern care să le creeze baza definirii și potențării propriei laturi masculine.

The last love of Don Juan, Daniel C. Chiriac

A avea un portofoliu cât mai vast de cuceriri poate fi interpretat într-un mod reducționist cu “a fi bărbat” cu o dezvoltare unilaterală a masculinității, a celei de seducător etern, căci a cuceri a fost o activitate asociată din cele mai vechi timpuri cu potența, forța și bărbăția. Doar că aceste cuceriri se dovedesc a fi o metodă ineficientă, adictivă care este necesar să fie repetată compulsiv, pentru că efectele nu durează, iar bărbatul recurge la jocul seducției ciclic pentru a clădi castele de nisip.

Este bărbatul care trece de la o femeie la alta, căutând doar plăcerea carnală supremă și efemeră, fără a sonda suflete, ci numai corpuri. Este un bărbat ale cărui structuri interioare nu au atins încă forma lor matură, lumea lui este formată din atracții permanente, îl fură adeseori peisajul într-o permanentă schimbare, nu își poate odihni ochii pe un singur obiect pentru a-i explora profunzimile și detaliile care îl fac unic.

Ceea ce trebuie să facă acest bărbat pentru a pune capăt vânătorii adictive, care aduce numai satisfacții efemere, ce îl ține captiv în infamul cerc vicios, este să învețe să experimenteze masculinitatea în toate formele ei, nu numai a laturii de seducător, să își soluționeze relația cu propria mamă astfel încât să își poată elibera de această influență distructivă relațiile cu femeile din viața sa, pentru a experimenta o masculinitate matură, complexă și a avea capacitatea de a pune bazele unei relații autentice.

Pentru mai multe detalii privind pictura „The last love of Don Juan” și travaliul creării ei, vă recomand articolul autorului.

Depresia – o vizită de la doamna în negru

A experimenta noaptea neagră a sufletului, iată o metafora universală întâlnită în numeroase culturi pentru a descrie copleșitoarea experiență a depresiei, a lipsei de speranță care apare uneori în viețile noastre. Un punct de vedere cu care am rezonat profund este viziunea lui Carl Jung despre această maladie, care în zilele noastre a devenit, din păcate, o adevărată epidemie.

Cifrele la nivel global sunt cutremurătoare, la fiecare minut care trece, două persoane își pierd viața din cauza depresiei. Este estimat că mai mult de 300 de milioane de persoane suferă în acest moment de tulburare depresivă.

spring_depression_by_33_3-d35kcok
Depresie de primăvară de Sara Buccellato

Deconectați progresiv de Sinele nostru, alegem tot mai des să privim în afară, am părăsit profunzimile propriei interiorități în detrimentul unei societăți moderne, profane, dominată de tehnologie, promotoare a unei superficialități amețitoare. Ne dorim din ce în ce mai mult să fim văzuți și ne agățăm de promisiunile unei clipe efemere de glorie, de posesiuni, uitând în goana asiduă de propriul nostru suflet, sufocat sub greutatea ambalajelor cotidiene strălucitoare.

Imaginea pe care Jung o propune referitor la depresie este aceea a unei misterioase vizitatoare: “Depresia e ca femeia în negru. Dacă apare, nu o alunga. Invit-o înăuntru, roag-o să se așeze pe scaun, trateaz-o ca pe un musafir și ascultă ce are de spus.” Simptomele sunt privite ca un indicator de preț care ne pot fi un veritabil ghid pe drumul vindecării. Scopul apariției lor este chiar acela de a iniția schimbarea necesară restabilirii echilibrului interior pentru a aduce starea de bine în viața noastră.

De exemplu, stările depresive ca: oboseala, dezinteresul crescut pentru activitățile cotidiene, incapacitatea de a ne bucura de lucruri care înainte ne făceau placere, de a lucra și tendința progresivă de a ne închide în noi, de a ne retrage social, care poate merge până la dezinteresul total pentru aspectul fizic sau igienă, au ca scop îndepărtarea noastră de tot ce ține de exterior și de a ne forța să privim către interiorul nostru. Cauzele sunt atât de variate, pe cât de diverse sunt sufletele. Nu tratăm simptomul, ci persoana. Uneori căutăm cauzele în copilărie, iar alteori situația de moment este cea care dă nastere depresiei.

jordon-conner-438073-unsplash

Simptomul nu este așadar ceva exclusiv negativ, ci motorul schimbării, al reorientării energiei noastre de la exterior către sondările profunzimilor personale. Depresia ne constrânge către conștientizare. Iar lărgirea conștientizării ne duce către benefica lărgire a personalității noastre. Abordarea corectă a depresiei și începerea unui proces terapeutic de analiză personală nu numai că ne vor ajuta să scurtăm noaptea sufletului, să întâmpinăm zorii și lumina cunoașterii, dar ne vor facilita pe termen lung, parcurgerea drumului propriu prin descoperirea și punerea la îndemână a resurselor personale.

Potrivit lui Jung, scopul și menirea vieții sunt clădirea “personalității complete”. Ce înseamnă mai exact acest lucru? Totalitatea personalității este realizată atunci când stabilim o legatură constructivă între conștiința și inconștientul nostru, ce duce la o desfășurare armonioasă a vieții noastre psihice. Atunci când instanțele psihice lucrează în favoarea noastră, atunci când sabotorii se transformă în prieteni și vom fi cu adevărat regizorii propriului “destin”.

Acest proces nu este însă unul facil, ci presărat cu propriile lui provocari, dar și satisfacții pe măsură. Este un sinuos și frumos “drum parcus în doi”, între pacient și terapeutul său. Omul are nevoie de un celălalt pentru că vindecarea rezidă în relație, este punerea în scenă a acelui “reparațio” după care tânjim mulți dintre noi.