Să ne cunoaștem propria umbră

Pentru a face cunoștință cu umbra, este necesar să o cunoaștem prima dată pe sora ei, Persona. Persona și Umbra s-au aflat întotdeauna într-o puternică rivalitate. Așa cum se întâmplă adeseori cu oaia neagră a familiei, Umbra a fost renegată, exilată.

Persona este imaginea pe care o construim încă de la începutul vieții, ceea ce ne-am dori să fim și cum dorim să fim percepuți de lume. Este mantia noastră psihologică, masca pe care o purtăm zi de zi, care mijlocește între adevăratul nostru sine și mediul nostru, așa cum îmbrăcămintea noastră fizică prezintă o imagine celor pe care îi întâlnim. Am putea spune ca este idealul personal către care tindem.

În contrast cu persona, se conturează o nouă entitate. În esență, umbra este acea parte din noi pe care nu o putem cunoaște sau vedea cu ușurință. Dar lucrurile sunt rareori simple.

Undeva devreme pe parcursul vieții noastre, la început de drum, mâncăm unul din minunatele roade ale pomului cunoașterii, lucrurile se separa în mod inevitabil în bine și rău și începem procesul prin care ne formăm propria umbră; iar viața noastră se divide. În eforturile noastre de a ne adapta și integra în familie și societate, începem să ne administram caracteristicile, trăsăturile personale în cele care sunt acceptabile pentru societatea noastră și cele care trebuiesc îndepărtate.

Acest lucru este minunat și necesar și nu ar exista un comportament civilizat fără această sortare a binelui și a răului. Dar caracteristicile refuzate și inacceptabile nu dispar; ele se acumulează treptat în colțurile întunecate ale personalității noastre. Când au fost ascunse, îngropate pentru o perioadă îndelungată, acestea capată o viață proprie –astfel ia naștere umbra.

martino-pietropoli-175599

Dacă nu întreprindem în mod conștient eforturi de a o cunoaște, umbra este aproape întotdeauna proiectată asupra altora. A vedea în alții ceea ce nu putem admite despre noi înșine este ceea ce Jung numește „proiecție.“ Mintea noastră conștientă are tendința de a evita propriile noastre defecte și dorințe inacceptabile, așa că amplificăm aceste defecte și dorințe în alții. Mai întâi respingem, apoi proiectăm.

Umbra este de cele mai multe ori o parte întunecată, inacceptabilă a persoanei. Dar, de asemenea, este posibil să se proiecteze trasaturi pozitive, calități, iar personalitatea conștientă devine deprivată de acestea și de potențialele lor beneficii. Este situația în care devenim admiratori fervenți ai unei personalități, ne formăm idoli – fără a bănui că ceea ce admiram de fapt sunt propriile potentialități în formă latentă, dar pe care le putem recunoaște cu succes atât timp cât ele aparțin altora.

Este esențial să ne cunoaștem și să ne acceptăm trăsăturile întunecate ale personalității, pentru că numai în acest fel ele pot fi înțelese, acceptate și integrate pentru a putea trăi în armonie cu noi înșine. Binele și frumosul absolut sunt himere, utopii după care vom alerga în zadar. Suntem ființe complexe, alcătuite atât din umbre, cât și din lumini – ființa noastră autentică este pictată atât în tonuri calde, cât și reci, atât din nuanțe pastelate, cât și din griuri colorate intens. Completitudinea la care tindem poate fi atinsă numai prin asimilarea și împăcarea contrariilor propii, iar oamenii din jur –nemaifiind purtători ai proiecțiilor noastre vor fi priviți prin lentile care nu mai distorsionează atât de puternic. Și astfel se conturează un început al alcătuirii propriei rețete a fericirii.

”Nu atingi iluminarea dacă îți imaginezi jocuri de lumini, ci doar dacă poți conștientiza întunericul.” C.G. Jung

 

Cei trei stâlpi ai stimei de sine

Stima de sine, această privire-judecată despre noi înșine este vitală pentru echilibrul nostru psihologic. Atunci când este pozitivă, ne permite să acționăm eficient, să ne simțim bine în propria piele, să facem față dificultăților existenței. Dar când este negativă, provoacă numeroase suferințe și neplăceri, care vin să ne perturbe viața cotidiană.

Căutarea aprobării, a confirmării  se manifestă în directă legătură cu lipsa de autoprețuire și de încredere în sine. La Melanie Klein lipsa de autoapreciere este pusă în legatură cu sentimentul de vinovăție refulată care duce la pertubări în relațiile personale. De exemplu unii oameni se simt răniți cu usurință de persoane care nu înseamnă nimic pentru ei; motivul este acela că în inconștient se simt nedemni de stima oamenilor. Deasemenea, motivul pentru care unii oameni au o nevoie atât de puternică de laudă și aprobare generală constă în nevoia lor de dovezi că pot fi iubiți și că sunt demni de a fi iubiți. (Klein M., 2011, pp. 87)

Iubirea de sine – este elementul cel mai important. A ne stima înseamnă a ne evalua, dar a ne iubi nu suportă nicio condiție: ne iubim în ciuda defectelor și limitelor, în ciuda eșecurilor și înfrângerilor, pur și simplu pentru că suntem demni de iubire și respect. Această iubire de sine necondiționată nu depinde de performanțele noastre. Ea explică faptul că putem rezista la adversități și ne putem restabili după eșecuri. Ea nu ne ferește de suferintă sau de indoială în cazul dificultăților, dar ne apără de disperare. Iubirea de sine depinde, în mare parte, de dragostea pe care ne-a împărtășit-o familia noastră atunci cand eram copii, așadar de ceea ce numim “hrană afectivă”. Carențele stimei de sine care își au sursele la acest nivel sunt, fără îndoială, cel mai dificil de compensat. A te iubi este tocmai soclul stimei de sine, constituentul sau cel mai profund și cel mai intim. De aceea, nu este niciodată ușor să discernem la cineva, dincolo de masca sa socială, nivelul exact al iubirii pe care și-o poartă.

chris-barbalis-186421

Concepția despre sine – Părerea pe care o avem despre noi, această evaluare, fondată sau nu, a calităților și defectelor noastre, este al doilea stâlp al stimei de sine. Nu este vorba doar de cunoașterea de sine; importantă nu este realitatea lucrurilor ci convingerea pe care o avem de a fi deținători ai calităților și defectelor, ai potențialităților și ai limitelor. În acest sens, este un fenomen în care subiectivitatea joacă un rol esențial; observarea sa este dificilă, iar înțelegerea lui, delicată.

Concepția de sine pozitivă este o forță interioară care ne permite să ne bucurăm de șansa noastră în ciuda adversităților. Această concepție pe care o avem despre noi înșine o datorăm mediului nostru familial și în special proiectelor pe care părinții noștri le fac pentru noi. În unele cazuri, copilul este împovărat inconștient de părinții săi să împlinească ceea ce ei înșiși nu au putut sau nu au știut să realizeze în viața lor. Este ceea ce se numeste “copilul insarcinat cu o misiune”( Andre C., Lelord F, 2015).  Faptul ca nu se ține cont de îndoielile și neliniștile unui copil poate provoca în el, ulterior, o profundă vulnerabilitate a stimei de sine.

Încrederea în sine – A treia componentă a stimei de sine, cu care, în plus, se confundă adesea, încrederea în sine se aplică în special la actele noastre. A fi încrezător, înseamnă a considera că ești capabil să acționezi într-o manieră adecvată în situații importante. Contrar iubirii de sine și, mai ales, concepției de sine, încrederea în sine nu este prea dificil de identificat; pentru aceasta este suficient doar să te întâlnești frecvent cu persoana, să observi cum se comportă în situații noi sau neprevăzute, în care există o miză, sau dacă este copleșită de dificultăți în înfăptuirea a ceea ce are de realizat. Încrederea în sine poate apărea deci mai puțin importantă decât iubirea de sine sau concepția de sine, a căror consecință pare a fi. În parte este adevărat, dar rolul său este primordial în măsura în care stima de sine are nevoie de fapte pentru a se menține sau a se dezvolta: micile succese cotidiene sunt totusi necesare pentru echilibrul nostru psihologic. De unde provine increderea in sine? In principal, din modul de educatie care ne-a fost dat, in familie sau la scoala. Eșecurile îi sunt prezentate unui copil cu o consecință posibilă, dar nu catastrofică a actelor sale? Este el recompensat atât pentru că a încercat, cât și pentru că a reusit? Cum îl învățăm să tragă învățăminte din dificultățile sale, în loc să concluzioneze că i-ar fi mai bine dacă nu ar acționa? Încrederea în sine se transmite prin exemplu și prin conversație. A nu te teme exagerat de necunoscut sau de adversitate demonstrează un bun nivel al încrederii în sine.