Workshop online – Trezirea eroului interior

➡️ Format ONLINE, 3 August, ora 18:30-21:00

Bine ai venit în propriul tău sanctuar!

Poate că nu este un loc pe care îl cunoști foarte bine și este normal să te simți puțin pierdut/ă la început.

Noi suntem aici pentru a te ghida prin labirintul sufletului tău, iar împreună vom descoperi comori neprețuite, resursele tale interioare!
Reconectându-ne la eroii pe care i-am admirat, putem găsi o modalitate de a extrage seva vieții, de a mobiliza propriile resurse interioare, de a pute accesa elementele ajutătoare care să ne deblocheze etapă cu etapă propria călătorie către împlinirea potențialului și a găsirii sensului.

Acest atelier destinat trezirii eroului interior vine pentru a te ajuta să îți găsești super-eroul, indiferent dacă este mitic – de la Ares la Poseidon, de la Afrodita la Hera – până la eroii tăi de zi cu zi, fie că te regăsești în Game of Thrones sau în alt basm modern.
Vulnerabilitatea ta este un semn de putere. La fel ca și durerea ta – schimbările constante și modurile tale de a te reconstrui – bucată cu bucată.

Majoritatea poveștilor sunt, într-o formă sau alta, despre pierderea inocenței, despre conștientizare și despre a învăța să privim dincolo de aparențe. Poate că o ceață densă ne blochează acum viziunea, poate că drumul nu e clar, rătăcim pe cărări sinuoase, iar destinația pare inaccesibilă. Eroul nostru se află în fața unei încercări, trebuie să ne reorientăm privirea către interior, să ne conectăm la curajul și înțelepciunea care mocnesc în adâncuri, să reaprindem flacăra pasiunii și a vieții – să repunem pe făgașul dorit propria noastră viață.

De multe ori în viață, poate că ți s-a cerut să te încadrezi într-un tipar și să fii o persoană perfectă, cea pe care societatea și-o dorea. Faci anumite lucruri pentru a fi mândria familiei și persoanelor dragi, faci ceva care este apreciat în ochii societății și care oferă un sentiment de realizare.

Suntem aici pentru a îți arăta că ai văzut doar vârful aisbergului atunci când vine vorba de sufletul tău. Vom vorbi despre conexiuni – despre natură – despre artă și despre cum fiecare moment este despre a te iubi și a te descoperi pe tine însuți. Cum? Descoperind și păstrând supereroul în viața ta și construindu-i puterile zi de zi.

➡️ Metoda: Exerciții practice și imagerie ghidată, special concepute pentru a te ajuta să conștientizezi dinamici, să identifici și să mobilizezi resursele personale, să privești lucrurile într-o manieră diferită, mai constructivă și, nu în ultimul rând, care să te ajute să îți conștientizezi emoțiile și sentimentele– împreună vom integra toate aceste elemente pentru ca tu să ai o viață mai bogată! Este o activitate de scurtă durată, dar cu un impact puternic, grație energiei grupului.

Te așteptăm cu drag la practica ta de Super-erou!

📌 3 August, ora 18:30-21:00
Linkul pentru conectare va fi comunicat participanților în ziua evenimentului
🔹Contribuția pentru participare: 20 EURO

Ghizii tăi
Alexandra Drăgoi – Alexandra este psiholog acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cod personal 19794. Are formare în psihologie clinică, hipnoză și terapii de scurtă durată, psihologie analitică, iar în prezent urmează o formare în psihanaliza copilului și adolescentului. Crede că înainte de a însoți o altă persoană pe drumul soluționării unor probleme esențiale și al cunoașterii de sine, este necesar ca psihologul însuși să parcurgă cu succes această îmbogățitoare călătorie personală, având peste 500 de ore de analiză proprie.

Elizabeth Mincu – Liz a studiat artă dramatică și teatru la Universitatea Queen Mary din Londra, una din universitățile globale de renume, cu o puternică tradiție încă de la 1785.
Este pasionată de artă în toate formele ei, de la teatru, muzică, pictură și până la poeziile pe care le scrie de peste 17 ani, în special, în scop terapeutic, și care au inspirat-o să se îndrepte și către zona de life coaching, pentru a îi învăța și pe ceilalți despre cum își pot deschide porțile propriului Univers interior și invita schimbarea în viața lor.

Poți efectua plata prin următoarele modalități

Plătește prin PayPal

Sau plătește cu cardul aici

*După efectuarea plății, te rugăm să trimiți un mail la integrocenter@gmail.com

Linkul pentru participare va fi transmis în ziua evenimentului.

Publicitate

Poveștile și limbajul arhetipal al sufletului nostru

Poveștile există în viața noastră încă din cele mai vechi timpuri, fie că erau transmise prin viu grai într-un trib, la gura sobei de vocea caldă și înțeleaptă a bunicilor, de părinții care ne purtau pe alte tărâmuri înainte de culcare, fie că ni le citeam singuri din cărțile viu colorate ale copilariei sau din benzile desenate atât de populare, ori priveam fascinați o ecranizare din nemuritoarea serie Disney – poveștile și-au găsit întotdeauna modalitatea de a intra în viețile noastre și au sădit germenii lor într-o cămăruță adânc ascunsă în suflet.

Am rezonat profund cu eroii lor, măreția, curajul și devotamentul ne-au inspirat, am înfruntat alături de ei dragonii și alte personaje mitice, am străbătut mări și țări, i-am însoțit în călătoria devenirii de sine – sau poate că te-ai identificat cu un anti-erou, ai rezonat cu tristețea, furia și dorința lui de răzbunare, i-ai înțeles întunericul și ai reușit să îl îndrăgești.

Ceea ce poate nu e evident la prima vedere, e faptul că o parte din acest parcurs magic și fascinant, este chiar o frântură din propria noastră poveste.

Limbajul poveștilor este unul universal, este limbajul arhetipal al sufletului nostru. Reconectându-ne la eroii pe care i-am admirat, putem găsi o modalitate de a extrage seva vieții, de a mobiliza propriile resurse interioare, de a pute accesa elementele ajutătoare care să ne deblocheze etapă cu etapă propria călătorie către împlinirea potențialului și a găsirii sensului.

Majoritatea basmelor sunt, într-o formă sau alta, despre pierderea inocenței, despre conștientizare și despre a învăța să privim dincolo de aparențe. Poate că o ceață densă ne blochează acum viziunea, poate că drumul nu e clar, rătăcim pe cărări sinuoase, iar destinația pare inaccesibilă. Eroul nostru se află în fața unei încercări, trebuie să ne reorientăm privirea către interior, să ne conectăm la curajul și înțelepciunea care mocnesc în adâncuri, să reaprindem flacăra pasiunii și a vieții – să repunem pe făgașul dorit propria noastră viață.

Disconfortul, teama și neputința pot fi depășite. Aptitudinile și resursele latente din interiorul nostru așteaptă să fie trezite la viață, aceasta este sarcina eroului, iar noi îi putem reda vocea, îl putem redescoperi pentru a putea colabora și planta împreună sâmburii schimbării mult așteptate.

Pentru fiecare dintre noi, există o poveste atât de îndrăgită, care ne-a atins corzile sufletului și ale cărei note încă răsună clar în interiorul nostru, ne-a însoțit ca o muzică de fundal pe parcursul întregii noastre vieți, așteaptă încă să fie redescoperită, explorată și integrată în viața noastră conștientă.

Fiecare poveste este o potențială lecție și o resursă inestimabilă, așa cum spunea Jung, cine privește în exterior, visează. Cine privește în interior, se trezește.

Poveștile nu sunt importante și aducătoare de sens doar pentru copii, ele îndeplinesc funcții esențiale pentru fiecare dintre noi, putem construi lumi alternative din elementele prezente în sufletul nostru, putem folosi fantezia pentru a aduce la lumină sentimentele, emoțiile, trăirile, problemele noastre, dar și potențialele soluții, pe care poate nu le-am fi putut descoperi altfel.

Basmele sunt o modalitate de a celebra viața, de a insufla putere, curaj, compasiune, de a ne învăța să iertăm, să depășim obstacolele și să ne construim finaluri fericite.

Călătoria eroului este, în primul rând, despre a ne descoperi pe noi înșine, de a intra în contact și onora esența noastră autentică, de a depăși obstacole și înfrânge monștri, de a aduce schimbarea și prosperitatea în regatul nostru interior, de a ne schimba viața.

Viața noastră modernă ne îndepărtează adesea de propriile rădăcini, tentațiile efemere ne transformă în rătăcitori, pierduți în labirint avem dificultăți în a găsi calea. În povești, starea regatului reflectă adesea condiția psihologică a celui care il conduce, ne oferă informații valoroase despre starea în care se află conducătorul. Privește-ți în mod onest propriul Regat, în ce nuanțe l-ai colora dacă ai putea, ce muzică se aude în fundal, cine îl populează? E iarnă sau vară? Poate toamnă sau primăvară? Care este misiunea eroului tău? Cui îi duce lipsa și cine îl însoțește? Pune piesele puzzle-ului pe masă, reconstruiește peisajul și încearcă să identifici piesele lipsă. Acesta poate fi un prim pas către începerea călătoriei și trezirea la viață a eroului tău.

• Bine ai venit la practica ta de super-erou!

• Începând cu 1 august 2020 – detalii în curând

Despre devenire – trezirea eroului interior

Bine ai venit în propriul tău sanctuar!

Poate că nu este un loc pe care îl cunoști foarte bine și este normal să te simți puțin pierdut/ă la început.

De multe ori în viață,  poate că ți s-a cerut să te încadrezi într-un tipar și să fii o persoană perfectă, cea pe care societatea și-o dorea. Faci anumite lucruri pentru a fi mândria familiei și persoanelor dragi, faci ceva care este apreciat în ochii societății și care oferă un sentiment de realizare.

Adevărul este că nu ești făcut/ă să încapi într-un tipar predefinit. Nu există nicio minte standard – un șablon după care să te poți iubi pe tine și pe ceilalți – nu există tipare.

Oricât de anxios și de confuz ai fi, este în puterea ta să realizezi că ești o operă de artă, iar mintea ta este un curcubeu – trebuie doar să privești din unghiul potrivit.

Dar cel mai important – viitorul atelier destinat trezirii eroului interior vine pentru a te ajuta să îți găsești super-eroul interior. Indiferent dacă este mitic – de la Ares la Poseidon, de la Afrodita la Hera – până la eroii tăi de zi cu zi, fie că te regăsești în Game of Thrones sau în alt basm modern.

Vulnerabilitatea ta este un semn de putere. La fel ca și durerea ta – schimbările constante și modurile tale de a te reconstrui – bucată cu bucată.

Aici vei învăța să rupi lanțurile și să îți găsești sursele de bucurie, prevestirea bucuriei, așa cum o numește atât de frumos terapeutul Brene Brown. Ai simțit vreodată acea bucurie de a trăi o viață atât de frumoasă și naturală, să simți că sănătatea ta se îmbunătățește și te învăluie o senzație plină de căldură, bucurie și pasiune? Descoperă acel element binefăcător din propriul tău suflet care, în același timp, se teme, dar este înțelegător și plin de compasiune pentru ca tu să poți experimenta renașterea.

Sunt aici să-ți spun că ai văzut vârful aisbergului atunci când vine vorba de sufletul tău. Vom vorbi despre conexiuni – despre natură – despre artă și despre cum fiecare moment este despre a te iubi și a te descoperi pe tine însuți. Cum? Descoperind și păstrând supereroul în viața ta și construindu-i puterile zi de zi.

Viața nu înseamnă să joci în condiții de deplină siguranță. Este vorba, înainte de toate, despre devenire, așa cum un lotus se înalță triumfător din mlaștină. Așadar, asumă-ți un mic act de curaj – fie că este o stare emoțională – fie că este vorba de o conexiune – sau de a îți elibera anxietatea, depresia și mulți alți monștri.

Asumă-ți această călătorie și lăsă-l pe super-erou să găsească sursele bucuriei – nu îți mai trăi viața la modul imperativ.

Sanctuarul tău nu va fi pe tărâmul mundan, verificând telefonul pentru aceleași lucruri lipsite de esență sau stând în trafic să te enervezi.

Workshopul „Trezirea eroului interior” te va purta prin pajiștile sufletului – într-o plimbare spirituală și o scufundare mentală – vom colora împreună, în nuanțe calde și senine, peisajul din interiorul nostru.

• Bine ai venit la practica ta de super-erou!

• Începând cu 1 august 2020 – detalii în curând

Elizabeth Mincu

Liz a studiat artă dramatică și teatru la Universitatea Queen Mary din Londra, una din universitățile globale de renume, cu o puternică tradiție încă de la 1785.

Este pasionată de artă în toate formele ei, de la teatru, muzică, pictură și până la poeziile pe care le scrie de peste 17 ani, în special, în scop terapeutic, și care au inspirat-o să se îndrepte și către zona de life coaching, pentru a îi învăța și pe ceilalți despre cum își pot deschide porțile propriului Univers interior și invita schimbarea în viața lor.

Cum ia naștere rasismul și dezumanizarea celor percepuți ca diferiți

“Ideologiile ne separă. Visele şi suferinţa ne apropie.”
– Eugen Ionesco

În urma crimei care a întunecat întreaga planetă și a provocat revolte la nivel global, este timpul să abordăm, din nou, problematica rasismului, a acestei atitudini care a stat la baza unor crime atroce împotriva umanității. Protestele și revoltele recente reprezintă o tentativă disperată a celor neauziți de a își face cunoscută suferința, de a stopa discriminarea și de pedepsi o societate injustă, care ne destabilizează ecosistemul social, deja profund afectat de evenimentele fără precedent din acest an.

Un factor crucial în ecuția rasismului este dezumanizarea celorlalți și persecutarea unor ființe percepute ca fiind inferioare, ca înglobând o serie de trăsături negative, pe care nu le putem accepta ca fiind parte și din noi înșine. În termeni jungieni, vorbim desigur de proiectarea umbrei, a acelor aspecte negative din propriul nostru psihic, pe care neconștientizându-le, ajungem în ipostaza de a le proiecta, pentru a nu ne confrunta cu ele și pentru a păstra un aparent echilibru legat de modul pozitiv în care ne percepem ca indivizi. Umbra este o parte ascunsă în cotloanele psihicului, întunecată, conține părți reprimate din noi înșine, iar pentru a nu ne confrunta cu proprii monștri, pentru a nu ne dedica unei introspecții dificile și dureroase, alegem să ne luptam cu ei în exterior, fabricând inamici și anihilându-i.

Există numeroase astfel de exemple abominabile, de la exterminarea evreilor, sclavia afro-americanilor sau distrugerea civilizației americane native, toți aceștia fiind percepuți adesea ca invadatori sau inamici și tratați ca animale. Evreii erau numiți adesea șobolani, iar afro-americanii maimuțe.

Astfel de percepții ne inflamează sufletul și alimentează focul distructivității.

Persoanele rasiste proiectează asupra grupurilor vizate trăsături negative, îi privesc ca atentând la siguranța celorlați, asemeni unor organisme care parazitează societatea. Astfel de discriminări se întâmpla la scară largă, chiar și astazi, într-o societate globalizată care își propune declarativ să reducă inegalitățile și să promoveze drepturile universale ale omului.

Dezumanizarea este întâlnita chiar și în mediul de afaceri, când oamenii sunt priviți ca simple numere, și nu ca indivizi, pentru a putea fi exploatați sau disponibilizați fără sentimente de culpabilitate și remușcare. Prin obiectficare, persoanele sunt văzute și tratate ca simple instrumente în atingerea unor scopuri.

Fenomenul de outgrup bias reprezintă tendința unui grup majoritar de a își favoriza proprii membri și de a îi discrimina pe ceilalți. Scopul este acela de a lupta cu sentimentele proprii de inferioritate și cu o identitate fragilă, prin construirea identității prin apartenența la un grup puternic, privilegiat, care poate oferi un model și protecție. Dorința de a fi supraom își are izvorul în sentimentele copleșitoare de inadecvare, inferioritate, vulnerabilitate, teamă și nesiguranță, pe care unii le reprimă și îsi alcătuiesc o imagine creionată doar în termeni superlativi. Liderii comuniști au apelat adesea la acest mecanism, fiind dependenți de elogiile și adularea mulțimilor, care le alimentau propria imagine distorsionată asupra lor înșiși și asupra lumii, pe care își doreau să o îngenuncheze și controleze din nevoia de a își hrăni propriul narcisism malign.

Opera de artă anti-rasism creată de artistul Peterborough, este folosită ca simbol solidar global pentru George Floyd, care a murit în custodia Poliției din Minneapolis.

Elementele caracteristice ale rasismului sunt reprezentate de lipsa de empatie, ura și teama față de străini și de proiectarea trăsăturilor negative asupra unor grupuri minoritare. Ca ființe umane, avem o puternică tendință de a fi atrași de cei pe care îi percepem ca fiindu-ne similari.

Aceste minorități discriminate au, adesea, rolul de veritabili țapi ispășitori în cadrul societății, iar de-a lungul istoriei, am asistat la numeroase condamnări injuste care au generat înfiorătoare traume colective, moștenite ulterior de generații întregi și ale căror efecte distructive au reverberat chiar și secole mai târziu. Sunt încă o pată sângerandă pe istoria umanității.

În acest registru se înscriu evenimente ca arderea vrăjitoarelor pe rug în Evul Mediu, exterminarea evreilor din timpul celui de-al doilea Război Mondial, atacurile numeroase asupra unor societăți arabe și chiar indivizi, după evenimentele tragice din 11 septembrie, iar lista poate continua.

Găsirea unui țap ispășitor servește eliberării unor tensiuni psihice inconștiente, a culpabilității, și eliminării responsabilității – prin alegerea unui altul pe care să îl poată crucifica pentru propria dezrobire, dar care se dovedește, de cele mai multe ori, amăgitoare și efemeră. Așa cum afirma Freud, lucrurile îngropate se întorc pentru a ne bântui iar și iar, pana când le vom aduce în planul conștiinței.

Inconștientul colectiv înglobează astfel de atitudini nocive, care dau naștere unor fapte atroce, fiind transmise și reprezentând o moștenire copleșitoare pentru succesori.

Rasismul este expresia instinctelor distructive, a părții întunecate din noi înșine, cea pe care nu o putem accesa la nivel conștient, fiind un aspect primitiv și necivilizat, în care emoțiile puternice distorsionează gândirea și comportamentul pentru a genera un sentiment de superioritate și putere prin devalorizarea celor percepuți ca fiind în mod esențial diferiți.

Un alt element cu un rol important în dezvoltarea rasismului este un mecanism de aparare arhaic, infantil – si anume, splitarea, care poate fi asimilată gândirii de tip alb-negru. Este un eșec în a concilia atât părțile negative, cât și cele pozitive, iar o persoană poate fi percepută ca fiind eminamente bună sau eminamente rea. Atfel, devine imposibilă perceperea celuilalt ca ființă complexă, care înglobează trasături pozitive și negative deopotrivă. Apare idealizarea celor percepuți ca buni și valorosi și demonizarea celor percepuți ca fiind răi, distructivi și amenințători.

Introspecția, adresarea nevrozelor într-un cadru terapeutic, exersarea empatiei și dezvoltarea unor mecanisme de apărare mai mature – pot fi elementele cheie și un pilon solid în combaterea rasismului. Atenuarea prejudecăților și vindecarea rasismului este un obiectiv complex, a cărui realizare necesită timp și efort, implicarea familiei și a comunității pentru dezvoltarea unei atitudini tolerante, a acceptării și care poate fi abordat, înainte de toate, la nivel individual.

Dependența de seriale TV – pe tărâmul iluziilor și al izolării

„Orice formă de dependenţă este rea, indiferent dacă narcoticul este alcoolul, morfina sau idealismul“. Jung

Trăim într-o perioadă în care multitudinea de forme de divertisment online reprezintă o parte aparenta pozitivă în viețile noastre atât de stresante și o modalitate de deconectare preferată atunci când ajungem acasă după o zi lungă și obositoare de la locul de muncă. Majoritatea dintre noi este familiarizată cu sentimentul de eliberare și satisfacție pe care ni-l oferă vizionarea serialului preferat sau cu entuziasmul de a descoperi o serie captivantă recent lansată de programele de streaming. Dar este oare chiar atât de lipsită de efecte nocive pe cât credem? Și ce ne spune asta despre starea noastră emoțională?

În limba engleză, există un termen, momentan intraductibil, în limba română, și anume fenomenul „binge watching”, un soi de vizonare compulsivă a unui serial. Suntem atrași și fascinați de universul alternativ, care își deschid larg porțile în fața noastră și care se află acum doar la un click distanță. E modalitatea de elecție pentru a evada din cotidian pentru o majoritate covârșitoare și una, aparent inofensivă, la care avem un acces extrem de facil.

În ceea ce privește vizonarea, un sondaj Netflix a constatat că 61 la sută dintre utilizatori urmăresc în mod regulat între 2-6 episoade consecutiv intr-o singură zi. Un studiu mai recent a descoperit că cei mai mulți membri Netflix aleg să-și petreaca timpul pe platformă decât să se angajeze în alte activități- terminând un sezon întreg într-o săptămână, în medie (categoriile Sci-Fi, horror și thriller înregistrează în mod uzual acest tipar de vizionare compulsivă). Cu siguranță, nu am face acest lucru dacă nu ne-ar face să ne simțim extrem de bine și dacă nu ar reprezenta o alternativă de escapism în fața anxietăților și stresului cotidian.

Atunci când privim un serial care ne face sa ne simțim imersați într-o altă realitate, adeseori identificându-ne cu protagoniștii sau trăind o situație de viață la care nu avem altfel acces, creierul nostru este cuprins de un val de dopamină și adrenalină. Ne simțim vii, iar realitatea personală este suspendată în favoarea uneia mai strălucitoare, intense și mult mai puțin banale decât viețile noastre inundate de rutină și frământări cotidiene sau existențiale.

Evitarea responsabilității, eliminarea neconstructivă a stresului și recurgerea la o formă facilă de a experimenta plăcerea, ne determină să alegem această modalitate de petrecere a timpului, care se va dovedi nocivă pe multiple planuri – emoțional, cognitiv și chiar comportamental.

Gradul de toleranță reprezintă un element central în ecuația adicțiilor, astfel că vom fi nevoiți să vizionăm din ce în ce mai multe episoade sau seriale pentru a ajunge la același nivel de satisfacție pe care l-am avut inițial, în momentul descoperirii acestei plăceri, pe care mulți dintre noi chiar o numesc adeseori „plăcere vinovată”. Intuiția noastră ne trage un semnal de alarmă, vizionarea compulsivă a unui conținut lipsit de elemente educaționale solide, nu ne va ajuta să creștem și să ne dezvoltăm ca indivizi, ci are chiar potențialul de a ne stopa sau chiar provoca o involuție în plan personal. Copii și adolecenții sunt în mod special predispuși la a experimenta efectele nocive ale privitului îndelungat la televizor, s-a demonstrat că o astfel de activitate excesivă scade atenția, abilitățile sociale și funcționarea cognitivă, crește incidența problemele de comportament și a obiceiurilor alimentare nesănătoase.

Vizionarea obsesivă reprezintă un mecanism de apărare mai puțin convențional, un veritabil scut pe care ni-l construim singuri, pentru a evita confruntarea cu propriile noastre emoții, sentimente, gânduri sau amintiri legate de o situație generatoare de anxietate, frustrare, tristețe sau neputință.

Jung a înțeles funcția psihologică a adicției într-un mod diferit de alți scriitori psihanalitici, nu doar ca pe o schimbare a stării de spirit, ci ca schimbând de fapt ceea ce se întâmplă în lumea interioară. Acest lucru nu implică doar o mascare a tensiunii psihice, ci eliminarea iluzorie și temporară a cauzelor distresului pe care îl experimentăm. Odată ce experimentăm aceasta senzație de eliberare, simțim compulsiv nevoia de a repeta experiența iar și iar, îndepărtându-ne de o soluționare eficientă și constructivă a problemei de bază, din cauza căreia ajungem în postura de a folosi un drog pentru a ne calma suferința. Dependența ne adâncește în mrejele izolării, ne însingurează și devenim prinși într-o ocupație sterilă, care perpetuează problema, ne abate de la propriul drum și ne răpește potențialele efecte benefice ale introspecției.

În acest moment, voința nu mai este suficient de puternică pentru a contracara dependența, atingem fundul prăpastiei, este necesar să apelăm la ajutor pentru a ne mobiliza resursele interioare și a ne elibera de mecanismul adicției.

Ca o orchestră hipnotizantă, ne duce pe tărâmul izolării și al iluzionării, ne îndepărtează prin cântecul ei de sirenă de profunzimile propriului suflet, ne calmează neliniștile atât timp cât ne încredințăm amăgirilor ambalate strălucitor și transformă timpul într-un veritabil inamic care lucrează în defavoarea noastră.

Care sunt semnalele de alarmă care ne indică faptul că am putea avea o problemă legată de vizionarea compulsivă?

• Vizionăm mai mult decât ne-am propus inițial
• Rămânem în urmă cu alte activități importante
• Ne simțim vinovați
• Relațiile noastra sociale au de suferit
• Vizionăm din ce în ce mai mult pentru a ne simți bine

Abonează-te pentru a rămâne la curent cu noutățile de pe blog.

Terapia prin muzică – alchimia cântecului și ritmul vindecător

Descoperirea cântecului și crearea instrumentelor muzicale au amândouă la origine impulsul uman ce se situează mult mai profund decât intenția conștientă: nevoia de ritm în viață, nevoia adâncă, ce transcede gândirea și nu ține seama de nici o primejdie. Richard Baker

Muzica este una dintre cele mai vechi forme de terapie cunoscute de umanitate. Prezentă în viețile oamenilor cu mult înainte de dezvoltarea industriei muzicale, care se află de decenii în plină expansiune, muzica își are rădăcinile în solul sacru al spiritualității și vindecării.

Recent, am asistat la un fenomen spectaculos și emoționant, oamenii aflați în izolare în Italia, ulterior și cei din alte țări, au început să cânte împreună din balcoane în semn de solidaritate, pentru a își da glas durerii, dar și speranței că, în curând, totul se va sfârși și vor depăși această cumplită încercare cu bine.

Există un motiv pentru care, chiar și în locuri brăzdate de război, suferință și pierdere, cântecele continuă să ne încânte sufletele. Melodiile care trăiesc în inimile noastre nu ne pot fi răpite de acțiunile distructive îndreptate împotriva noastră și de nicio pandemie. Ele servesc nevoii noastre de exprimare, conexiune și vindecare. Muzica vorbește o limbă universală.

Notele muzicale deschid o poartă către inimile noastre. Melodia emoționează, calmează, trezește, eliberează sau inspiră. Știm când o melodie ajunge la inima noastră, pentru că dă naștere lacrimilor și emoțiilor, care uneori ne iau prin surprindere. Nu este un proces cognitiv, ci unul emoțional.

Indiferent dacă avem o inimă frântă în urma unei pierderi sau a unei relații, ori avem o problemă fizică, sufletul nostru are nevoie de vindecare. Muzica creează momente cathartice, astfel încât emoțiile care ne-au încărcat și rănit inimile să fie, în cele din urmă, eliberate.

Una dintre cele mai mărețe și emoționante povești ale alchimiei cântecului este legată de originea „Amazing Grace”. John Newton era căpitanul unei nave care transporta sclavi din Africa în Lumea Nouă. Într-o seară, o furtună a devenit violentă pe mare și Newton s-a temut că își va pierde viața. Acea furtună întunecată a devenit un catalizator pentru o rugăciune care l-a determinat să renunțe la ocupația sa și să-și schimbe drumul în viață. Newton a supraviețuit și ulterior a devenit predicator și activist pentru abolirea sclaviei. În 1772, John Newton a scris versuri pe o melodie pe care a învățat-o de la sclavii care cântau versuri pentatonice, cea care avea să devină imnul „Amazing Grace”. Acesta spune povestea modului în care și-a schimbat viziunea și, cel mai important, cum și-a descoperit propria sa vocea autentică.

Urechile sunt primele organe senzoriale care se dezvoltă când suntem în uter. De la aproximativ cinci luni, ascultăm în uter, prima sală de concerte pe care o cunoaștem, înconjurați de lichidul amniotic care servește ca amplificator, dublând volumul. Având în vedere acest nivel de amplificare, este uimitor cât de mult sunet absorbim. Există muzică pe care o auzim in utero și pe care o putem recunoaște chiar și după naștere, așa cum au descoperit numeroase cercetări.

Atunci când ascultăm muzică, putem dezactiva declanșatorii stresului. Astfel, nu este doar ceea ce face muzica pentru noi, ci și ceea ce dezactivează. Există un principiu în terapia muzicală, un model de activare și dezactivare. Este posibil să fi observat un efect similar în propriile stări emoționale. Observăm adesea că este greu să fim supărați când râdem; este greu să fim triști când găsim motive de bucurie; este greu să ne facem scenarii anxioase când suntem relaxați. Este adeseori imposibil să fim în două stări emoționale opuse în același timp.

Ritmul muzicii ne calmează gândurile anxioase și ne permite să simțim prin corp. În melodie, descoperim că sentimentele noastre profunde împărtășite transformă durerea și disperarea și ajută la vindecare. În armonie, descoperim că armonizarea cu ceilalți îl înlocuiește pe „eu-singur” și activează conceptul de „noi-împreună”, transcendem și ne umplem sufletul de emoții împărtășite. Liniștea minții ne dezactivează gândirea despre trecut și viitor și permite activarea păcii și a liniștii.

Eliberează convingerile limitative pe care le ai despre propriul spirit muzical interior și recunoaște, în toate elementele muzicii, că vei găsi o poartă în beneficiile vindecătoare ale sunetului.

Șamanii, vindecători spirituali din cele mai vechi timpuri, foloseau ritmul tobelor pentru a călători în alte lumi și a vindeca sufletul bolnavului. Conexiunea dintre muzica si terapie continuă până în zilele noastre, dar această înțelepciune bazată pe intuiție este accesată de un număr foarte restrâns de oameni.

Este foarte important modul în care ascultăm muzică, ascultarea muzicii prin intermediul căștilor oferă o experiență diferită față de ascultarea prin difuzor. Participarea la un concert sau ascultarea de muzică live este diferită de ascultarea muzicii înregistrate. Pentru a beneficia de efectele terapeutice ale muzicii este esențial să găsim metoda care ni se potrivește cel mai bine, deși ascultarea la căști este recomandată pentru a ne izola de zgomotele ambientale și a avea o experiență mai intimă. Dacă stăm liniștiți, putem simți ritmul care ne mișcă. În acest fel, devenim propriile noastre instrumente de vindecare.

Un studiu al Universității Calgone din Glasgow, Scoția a comparat efectul a trei tipuri diferite de muzică asupra reducerii durerii pentru aproape șaizeci de subiecți. Participanții au ascultat unul dintre cele trei tipuri de muzică înregistrată: muzica pe care au ales-o (preferința ascultătorului), muzică special concepută pentru relaxare sau zgomot alb. Eficiența muzicii a fost testată pentru puterea sa de a reduce percepția durerii și de a oferi un sentiment de control asupra acesteia. Nu este surprinzător, cel mai mare beneficiu atât în reducerea durerii, cât și în sentimentul de control perceput a fost obținut cu muzica preferată a ascultătorului.

O experiență comună, pe care fiecare dintre noi a experimentat-o la un moment dat este pielea de găină (termenul medical fiind cel de piloerecție). Când ascultăm muzică și avem piloerecție, știm că suntem profund mișcați, emoționati de melodie, rezonăm cu ceea ce aceasta ne transmite. Ne eliberăm de tensiune, putem exprima astfel ceea ce cuvintele nu au putut.

Muzica poate fi sunetul plânsului care ne eliberează de o durere profundă sau sunetul duios și liniștitor al unei mame care îi cântă copilului ei sau al unei traume profunde dintr-o perioadă preverbală din copilărie. Chiar dacă nu știm conștient ce înseamnă, muzica permite vindecarea și oferă, de asemenea, un vehicul pentru ca vocea unică a fiecăruia să fie împărtășită.

Ritmul este parte integrată din noi și răspundem la el în mod universal, indiferent de cultura din care facem parte, indiferent de rasă, țară sau orientare sexuală – muzica și ritmul nu discriminează. Suntem încă din uter legați de bataile ritmice ale mamei, iar memoria sa o purtăm cu noi, la nivel inconștient, de-a lungul întregii vieți. Ascultarea bătăilor inimii are un efect liniștitor, de exemplu atunci când ne odihnim capul pe pieptul persoanei iubite sau când ascultăm pentru prima dată inima unui bebeluș și suntem profund mișcați. Chiar și creierul nostru are propiul ritm, care poate fi măsurat printr-un aparat EEG.

Poți începe prin a îti acorda câteva momente de liniște și a te pregăti pentru experimentarea ritmului. Lasă-ți corpul să se destindă, inpiră profund și expiră lung, gandește-te la corpul tău ca la un vas prin care curge ritmul. Deși muzica preferată are cel mai bun efect terapeutic, poți găsi mai jos câteva recomandări, unele din melodii fiind parte din studii ample privind potențialul lor terapeutic. Cercetătorii de la Chroma, un furnizor de terapie prin artă, a descoperit că melodiile formațiilor Queen, Pink Floyd sau Bob Marley au înregistrat cel mai bun efect terapeutic, iar clasicul „We will rock you” a obținut primul loc.

We will rock you, the queen

Amazing grace, ANdrea Bocelli (versiune live)

Una mattina, ludovico einaudi

Sleeping at last, saturn

Cosmos, hazy

Three little birds, Bob Marley

Imagine, John Lennon

Dacă Timpul ar fi o persoană – cultivarea unei relații atipice

 Timpul este substanța din care sunt făcut. – Jorge Luis Borges

Timpul are o dimensiune obiectivă, dar si una profund subiectivă.

Alice în Țara Minunilor era uimită uitându-se la un ceas care nu indica ora, ci doar ziua din lună: „Dacă ați cunoaște timpul așa cum îl cunosc eu nu v-ați mai gândi să-l irosiți ca pe un lucru. Timpul este o persoană”, spune Pălărierul. Acesta pune atfel accent pe unul din paradoxurile timpului – este, pe de o parte, o realitate obiectivă pe care nu o putem stăpâni în totalitate, iar, pe de altă parte, noi trăim cu el ca și când ar fi o persoană, cu care putem interacționa, într-un mod mai mult sau mai puțin adaptativ. Este esențial să învățăm arta de a ne cultiva relația personală cu timpul, ca și când acesta ar fi un partner, un aliat de nădejde care să ne însoțească pe propriul drum în viață.

La nivel intim, timpul se dilată sau se contractă, este apăsător sau eliberator, în funcție de evenimentele din viața noastră sau de starea emoțională. Așteptarea anxioasă, poate transforma minutele în ore și zilele în luni, iar nisipul din propria clepsidră se poate transforma într-un veritabil deșert. Timpul subiectiv este constituit din emoții, sentimente și percepții mai mult sau mai puțin tulburătoare. Timpul este departe de a fi absolut, este esențial raportul nostru cu timpul ca persoană, așa cum spunea Pălărierul, cu noi înșine și cu lumea.

Prezentul este mai mult decat un instrument prin care ne putem rescrie trecutul, asa cum este adeseori promovat de cărțile motivaționale și chiar de către psihoterapie. Prezentul este, cu siguranță, foarte valoros pentru majoritatea oamenilor, dar și extrem de volatil. Chiar si minutele pe care le petreci citind acest articol, vor fi, in curand, parte din trecutul tău imediat. Fiecare decizie și gând pe care le avem în prezent se transformă rapid în trecut. Controlându-ne prezentul, decidem ce formă va avea trecutul nostru, cât de luminos sau cât de întunecat va fi, cu câtă plăcere și seninătate vom privi în urma noastră, astfel încât să minimizăm necesitatea de a-l rescrie retrospectiv.

Cu siguranță, a trăi în prezent este un lucru minunat și benefic, însă atât timp cât acest lucru este realizat în moderație, astfel încât să nu ne pierdem echilibrul, starea de homeostazie spre care tindem ca ființe. A ne concentra excesiv pe prezent, înseamnă să ne răpim potențialul de a învăța din trecut și de a ne proiecta în viitor pentru a ne trasa drumul dorit în viață.

Hedoniștii sunt o categorie care a făcut din savurarea voluptăților prezentului o adevărată filosofie de viață. Este faimos citatul Apres moi, le deluge” (După mine potopul), o expresie care aparține marchizei de Pompadour, ce ar fi fost rostită după o bătălie pierdută și condensează disprețul acesteia față de viitor, față de consecințele acțiunii pe termen lung.

În ceasta perioadă, întreaga omenire trece printr-un moment plin de provocări, în special din punctul de vedere al pandemiei, care pare să fi înghețat timpul, majoritatea dintre noi trăiesc într-un prezent nu tocmai confortabil, în care eforturile noastre se concentrează pe evitarea pericolelor și supraviețuire. Nu este tocmai un prezent pe care ni l-am fi dorit, deși poate avea avantajele lui. Viitorul este acum mult mai incert, iar reperele pe care le aveam odată au fost suspendate pe termen nedeterminat. Devenim mai puternici, înțelepti și rezilienți în urma depășirii adversităților, zona de confort este eminamente o zonă sterilă.

Planificarea viitorului, care în moderație este sănătoasă, poate duce, în exces, la o lipsă de plăcere în trăirea prezentului și la anxietate crescută față de viitor. Atunci când ne centrăm excesiv pe viitor, devenim obsedați de control, prezentul se transformă într-o corvoadă și o sursă de insatisfacții, iar frustrarea capătă proporții maladive. Abilitatea noastră de a ne pregăti pentru viitor este deopotrivă o binecuvântare și un blestem. Binecuvântarea este reprezentată de aspectul constructiv, acela de a ne trasa sarcini și obiective realiste pentru viață, iar blestemul este că înclinația excesivă de a ne concentra pe viitor reprezintă o sursă sigură de stres. Esențialul este reprezentat de o atitudine echilibrată atât față de trecut, prezent, cât și față de viitor.

Când ignorăm prezentul și ne aflăm în compania exclusivă a trecutului sau a viitorului posibil, putem rata fericirea și oprtunitățile care se află chiar în fața noastră. Am auzit recent, tot mai des, expresia plină de regrete: „Eram fericiți și nu o știam”.

Dacă trăim prea mult alături de propriul trecut, dacă ne agățăm de el ca de o fantomă, într-un soi de doliu nedepășit, invităm melancolia patologică în viața noastră.

Când ne acompaniem doar de prezent, riscăm să luăm decizii care nu ne vor aduce decât beneficii efemere și ne vom compromite viitorul.

Este benefic să ne conștientizăm propria mortalitate și să ne tratăm viața într-un mod responsabil, dar să nu facem din asta o obsesie, ceea ce poate reprezenta o altă capcană pe care e de dorit sa o evităm.

Pentru Heidegger, aspectul crucial al ființei este că se dezvoltă în timp, natura ființei umane este orientarea către viitor. Pentru că suntem ființe legate de trecut, adevărata noastră natură  este să ne orientăm către viitor. Nu suntem doar o rotiță într-un mecanism, ci participanți activi în derularea timpului.

Cum ne putem cultiva propria relație cu Timpul, cel ce ne însoțește permanent în aventura vieții?

Trecutul

Acordă-i atenția cuvenită, lasă-l să îti fie ghid, învață din lecțiile pe care ți le oferă, acordă-i locul potrivit, în fundalul vieții tale. Încearcă să îți vindeci rănile, psihoterapia poate fi o soluție binevenită. Învață să cultivi recunoștința, să acorzi iertare ție și celorlați, evită ruminările și analiza excesivă, care poate deveni contraproductivă. Încearcă să îți faci un album interior cu clipele fericite, adeseori tindem să ne amintim mai degrabă lucrurile negative sau pe care le-am pierdut. Sentimentele pozitive față de trecut ne oferă rădăcini. Trecutul ne conectează cu prezentul și viitorul.

Prezentul

Conștientizează-i importanța, dar nu îl trasforma într-un idol. Trăiește-l, fii prezent, lărgește-ți perspectiva, înglobează-l într-un peisaj mai larg, alături de trecut și viitor. Cultivează-ți relațiile cu cei dragi, cunoște oameni noi, învață, relaxează-te, antrenează-te să observi lucrurile pozitive din viața ta, ai grijă de trupul si psihicul tău, păstreză-ți opțiunile deschise. Imbrățisează schimbarea, ceea ce ne face fericiți se schimbă uneori cu o rapiditate amețitoare.

Viitorul

Cultivă optimismul realist, descurajează viziunea fatalistă, învață să gestionezi stresul și anxietatea anticipatorie, cunoaște-ți scopurile, setează-ți obiective cuantificabile și echilibrate, nu te împovăra excesiv. Dezvoltă strategii de coping, îmbunătățește-ți inteligența emoțională, va fi un veritabil atuu pe termen lung. Găsește forma de spiritualitate care ți se potrivește. Lucrurile bune necesită timp, fii indulgent cu tine.

Trauma colectivă în timpul pandemiei COVID-19 și cum devenim mai rezilienți

Nu ne vindecăm în solitudine, ci în comunitate.

S. Kelley Harrell

Anul 2020 pare să poarte pecetea traumelor colective, de la incendiile de vegetație din Australia, care au atins apogeul chiar în primele zile ale anului, și până la noua pandemie de COVID-19, care s-a răspândit rapid, infectând societăți din toate colțurile lumii și zguduind întreaga umanitate într-un interval de timp extrem de scurt.

Termenul de traumă își are originea în greaca veche, înseamnă „rană fizică” și era folosit, în special, în medicină. Astăzi ne confruntăm cu hazarde naturale, care ne pun în pericol integritatea fizică și ne amenință atat în plan individual, dar si la nivel social, economic, politic. În acest context, un aspect mai puțin vizibil al consecințelor, dar nu mai puțin important și, în egală măsură, tulburător, este rana interioară, cea din psihicul fiecăruia dintre noi – trauma psihologică. Mergând mai departe, prin prisma numărului covârșitor de oameni afectați – suntem astăzi în plin proces de cristalizare a unei traume colective.

Suntem puși în fața unor schimbări de anvergură, modul în care societatea funcționeaza este alterat radical, obiceiurile noastre, rutina confortantă și lumea, așa cum o știam, se schimbă cu o rapiditate care ne destabilizează universul exterior, cât și pe cel interior. Ne simtim atacați, dezrădăcinați, debusolați și ne confruntăm zilnic cu incertitudinea globală, care ne-a răpit o parte din vechile plase de siguranță. Mulți dintre noi au parte acum de un insight în lumea unui obsesiv compulsiv, ritualurile de curățare și dezinfectare sunt menite să ne țină la adapost, pe cât posibil, de amenințarea unui noi virus, încă insuficient cunoscut, iar pericolul este parte integrata a vieții noastre de zi cu zi.

O diferență notabilă între trauma colectiva și cea individuala, este că are potențialul de a ne uni prin prisma trăirii unui eveniment comun și a emoțiilor colective care îl acompaniază. Probabilitatea de a fi neînțeles este mult mai redusă decât în cazul unor experiențe traumatice individuale, iar grupurile profesionale și chiar societățile, se mobilizează și oferă suport, la nivel global, pentru gestionarea eficientă a evenimentului.

În aceste vremuri dificile, este deosebit de constructiv, să ne exersam și îmbunătățim mecanismele de coping și să oferim asistență, fiecare dintre noi, celor care pot avea mai puțin acces la mobilizarea resurselor interioare pentru a face față situației. Intrajutorarea nu este benefică numai pentru ceilalți, ci și pentru noi înșine, oferindu-ne, în această perioadă tulbure, motivație, sens și satisfacții suprapersonale. Sensul și scopul pot fi regăsite atunci când decidem să ne reorientăm ancorele sociale. Poate coeziunea socială este afectată la nivel fizic, dar legăturile dintre noi, ca indivizi, merg dincolo de asta – iar acum este un bun moment să exploram partea mai puțin văzută a frânghiilor care ne leagă de familie, prieteni, cunoscuți și societate în ansamblul ei.

Puterea conexiunilor noastre este elementul care poate promova vindecarea dupa un astfel de eveniment traumatic. Pe măsură ce ne simțim tot mai vulnerabili și mai confuzi, relațiile interumane contează din ce in ce mai mult: ele modelează experiența noastră în lume.

Înainte de a oferi suport celorlalți, este esențial să ne dezvoltăm propria reziliență si mecanisme adecvate de coping. Cum putem face acest lucru?

Reziliența este definită ca proces de adaptare constructivă în fața adversității, traumelor, tragediei, amenințărilor sau altor surse importante de stres, reziliența implică „capacitatea de a ne reveni” din aceste experiențe dificile, putând genera o creștere personală profundă. Distructivitatea, incertitudinea și anxietatea poate că sunt elemente caracteristice ale acestui tablou pandemic, dar este esențial să găsim și partea mai luminoasă și pozitivă și să exercitam un control activ asupra elementelor pe care le putem influența. Sunt încă multe aspecte pe care le putem modifica, gestiona și chiar îmbunătați, acesta este rolul rezilienței. Ne putem gândi la reziliență ca la un mușchi pe care îl putem antrena prin exerciții concrete, determinare și elaborarea unei strategii.

Schimbă-ți perspectiva – Dificultățile sunt rareori insurmontabile, cu pași mici, dar constanți putem să ne asigurăm un mediu stabil, să ne protejăm pe noi și pe cei dragi, să descoperim și să folosim resursele disponibile pentru a evolua, chiar și în timpuri de criză. Poate că acum avem mai mult timp liber la dispoziție pentru a face lucrurile pe care anterior le-am amânat, să ne angajăm în activități plăcute și productive, să descoperim noi hobbyuri, să ne perfecționăm o limbă străină, să citim mai mult, să urmăm cursuri online, iar lista poate continua. Optimismul realist și speranța sunt combustibilul care ne ajută să punem în mișcare propria barcă și să înfruntăm furtuna. Fără o perspectivă optimistă, nu putem să depășim evenimentele traumatice și să învățăm din provocări.

Acceptă schimbarea – Schimbarea este inevitabilă, deși uneori provoacă un nivel considerabil de disconfort, conștientizăm, de cele mai multe ori, că este o binecuvantare deghizată într-un ambalaj nu tocmai atrăgător. Este timpul să ne rearanjăm prioritățile, să descoperim lucrurile esențiale pentru bunăstarea noastra fizică și psihică și să evoluăm în direcția pe care ne-o dorim. Evenimentele negative poartă în structura lor germenii schimbării, putem descoperi acum care este lecția de viață relevantă pentru propriul nostru drum.

Structurează-ți viața – Atunci când rutina noastră are de suferit, este ușor să cădem prada haosului și sterilității. De aceea, este important să ne asigurăm că viața noastră are, chiar și în aceste vremuri demne de un roman distopic, echilibru, structură si strategii productive. Obiceiurile sănătoase și rutina ne pot ajuta sa fim mai rezistenți, oferind consecvență și securitate, astfel încât să ne putem concentra energia și asupra altor lucruri, cum ar fi rezolvarea problemelor și gestionarea adversității.

Ne putem seta obiective zilnice sau săptămânale, astfel încât să avem control asupra mediului nostru și să putem tolera mai bine încercările la care suntem supuși. Deosebit de util este și să nu cădem în capcana de a asculta obsesiv știrile, care au în aceste zile, un caracter preponderent negativ, limitarea accesului la asaltul informatic se va dovedi fructuoasă și ne va ajuta să reducem nivelul anxietății.

Și, nu în ultimul rând, formează și întărește conexiunile autentice cu ceilalți. Grație tehnologiei, putem rămâne conectați cu cei dragi, iar atunci când este nevoie de ajutorul nostru, fie sub forma suportului emoțional sau chiar fizic, luându-ne măsurile necesare de precauție, îi putem asista pe cei aflați în dificultate. Împărtășind și exprimând dragoste și sprijin, ne consolidăm legăturile și, la rândul nostru, ne întărim stima de sine și identitatea personală. Când suntem conectați, ne simțim mai puternici și suntem mai capabili să depășim mai ușor evenimentele traumatice. Relațiile profunde, de încredere și trainice ne sporesc, în mod considerabil, reziliența.

Cum gestionăm trădarea? Pași către vindecare

“Dacă îți petreci timpul sperând că cel care ți-a rănit inima să plătească pentru faptele sale, nu faci altceva decât să îi permiți să te rănească o a doua oară.” Shannon Alder

Experiența de a fi trădat este una pe care aproape fiecare dintre noi o va experimenta la un moment dat în viață. Vestea buna este însă că ea poate fi un important catalizator al evoluției personale, al maturizării noastre și ne poate fi ulterior un ghid înțelept în gestionarea eficientă a viitoarelor relații interpersonale. Deși deosebit de dureroasă, ne poate învăța cum să ne schimbăm vechile obiceiuri, credințe, modele de relaționare, astfel încât să minimizăm șansele de a experimenta, în viitor, astfel de experiențe negative.

Trădarea vine sub multe forme: infidelitatea unui partener, abuzul din partea unui prieten, al unui membru al familiei sau coleg și chiar a unei instituții în care aveam încredere. Ne simțim vulnerabili, devalorizați, neiubiți, respinși, singuri, furioși și dezorientați în fața unor întrebări căror momentan nu le putem găsi răspunsuri satisfăcătoare.

Încrederea este un element indispensabil în ecuația trădării. Încrederea are atât un aspect emoțional (suntem înclinați să avem incredere, în mod special, în persoanele pentru care avem sentimente, în cele pe care le percepem ca fiindu-ne similare și în cei care reușesc să ne facă să ne simțim relaxați sau confortabil) cât și un aspect logic. Aspectul logic este unul esențial și se bazează pe cogniția noastră – pe raționamente și dovezi care ne oferă o bază, mai mult sau mai puțin solidă, pentru a-i acorda încrederea noastră unei anumite persoane. Pe cât posibil, este de preferat ca încrederea să se bazeze preponderent pe considerente logice și, în mod secundar, pe cele emoționale.

Dezvoltarea încrederii într-o relație este, de obicei, un proces gradual care necesită interacțiuni și experiențe cu o persoană, astfel încât de-a lungul timpului, comportamentul acesteia să fie unul predictibil și de încredere. Exista anumite situații diagnostic, deoarece concluzii mai clare despre motivele altora pot fi trase atunci când ajutorul pe care îl solicităm uneori este costisitor pentru celălalt și nu în interesele sale pe termen scurt. Cu toate acestea, adeseori atunci când avem încredere într-o altă persoană, trebuie ca în cele din urmă să depășim dovezile disponibile și să speram că intențiile sale sunt onorabile. Dovezile trecute nu pot anticipa pe deplin comportamentul viitor, astfel încât, de cele mai multe ori, lăsăm la o parte incertitudinile și pur și simplu alegem să avem încredere.

Atunci când suntem trădați, putem cădea cu ușurință în capcana de a ne dori să ne facem singuri dreptate și a de a căuta cu înverșunare răzbunarea, astfel încât să raspundem cu aceeași monedă pentru a ne simți mai bine. Răzbunarea este însă o otravă pe care ne-o administram singuri, căci efectele pe termen lung sunt unele negative, deși inițial vom fi tentați să apelăm la ea pentru un sentiment de control asupra situației și pentru a ne elibera de furia care mocnește în interiorul nostru. Când ne concentrăm pe răzbunare, pe a pedepsi la rândul nostru, nu facem altceva decât să rămânem captivi în trecut, ruminăm asupra situației și menținem rana deschisă.

La baza trădării stă violarea încrederii și a așteptărilor pe care le avem față de anumite persoane importante din viața noastră. Nevoia de a avea încredere în ceilalți este una esențială pentru viața noastră socială și bunăstarea emoțională, ne creează o plasă de siguranță și ne diminuează anxietatea existențială. Înșelarea încrederii echivalează cu experimentarea unui profund sentiment de însingurare și ne zguduie realitatea așa cum o știam până la momentul evenimentului în cauză.

Teama excesivă de a fi trădat poate naște o suspiciozitate crescută, ne poate monopoliza întreaga existență, căzând victime unei maladii autodevoratoare. Acest tip specific de teamă are la bază sentimentul că nu suntem demni de iubire, că nu merităm să fim protagoniștii unei povești frumoase, împlinitoare și, nu în ultimul rând, propria frică de singurătate.

Cum gestionăm însă realitatea trădării? Cum ne îngrijim rănile provocate de către cei dragi și cum putem dezvolta instrumentele necesare pentru a ne oferi protecția adecvată în viitor?

1. Este esențial să nu cădem în extrema de a ne limita excesiv sau chiar reduce la zero numărul de persoane cărora le oferim prețiosul dar al încrederii noastre. Extremele sunt întotdeauna problematice, creează dezechilibre și o lipsă de armonie în viața noastră.
2. Este recomandat să ne lăsăm să experimentăm, să acceptăm emoțiile intense care vin după un astfel de eveniment dureros – de exemplu, prin sublimarea furiei. Sublimarea este un mecanism de apărare matur, prin care impulsurile noastre potențial distructive sunt canalizate către a întreprinde acțiuni și a dezvolta comportamente constructive sau benefice. Furia poate fi gestionată prin angajarea într-o activita fizică intensă, cum ar fi alergatul, fitness-ul, boxul și chiar printr-o serie de activități care nu consumă resurse fizice, ci mentale – cum ar fi activitatea de a desena, picta ceea ce simțim în momentul respectiv, iar rezultatul ne poate fi un prețios material pentru a ne înțelege mai bine situația și a găsi resursele necesare în vederea vindecării rănilor.
3. Un alt pas important este să ne distanțăm pentru o perioadă de persoana care ne-a rănit. La început, imediat după eveniment, focul furiei noastre arde cu intensitate, așa că este de preferat ca interacțiunea și discuțiile să vină după ce lucrurile s-au așezat puțin, după ce ne-am acordat un timp pentru a examina trădarea, a conștientiza ceea ce simțim, cum s-a ajuns într-o astfel de situație, să ne alegem cu grijă întrebările și să nu decidem sub impulsul primelor emoții viitorul relației.
4. Să analizăm într-un mod cât mai constructiv realitatea și modul de producere al trădării. Cum s-a produs evenimentul? A fost oare neglijență, slăbiciune sau poate un act deliberat? Înțelegerea situației și a motivelor celuilalt sunt esențiale pentru a decide dacă putem / dorim să iertăm și cum vom gestiona relația după trădare. Continuăm sau punem punct?
5. Să ne acordăm timp pentru introspecție. Să reflectăm asupra gândurilor, sentimentelor și comportamentelor și la cum să evităm situații similare în viitor (sau să acționăm diferit dacă ne întâlnim cu o situație asemănătoare). Important este și să nu ne transformăm în judecători, fie ei ai propriei persoane sau ai celorlalți, să evităm, pe cât posibil, acțiunea de a condamna, care nu va face decât să ne adâncim în resentimente, furie și tristețe ca într-o mlaștină înșelătoare. Să simțim, să conștientizăm, să înțelegem – trei pași către un viitor mai pozitiv, luminos și plin de sens.

A încerca să îi cunoaștem pe ceilalți într-un mod cât mai autentic, a ne lăsa o perioadă să ne bucurăm de o serie de experiențe cât mai diversificate împreună cu celălalt, a apela în bună măsură atât la partea noastră emoțională, cât și la cea rațională, a ne acorda atât nouă, cât și celorlalți iubire, timp, compasiune și înțelegere – acestea constituie o bază elementară în a dezvolta o încredere înțeleaptă, care să ne pună, pe cât posibil, la adăpost de o trădare imprevizibilă.

Gelozia, despotul din umbra iubirii

Gelozia este iadul iubirii rănite.

John Milton

Un zeu mai puțin cunoscut din mitologia greacă este Phtonos, fiul zeiței nopții, Nyx și al lui Dionysos, zeul vinului, al extazului și fertilității. Ce fel de personaj se poate naște oare sub clar de lună, în brațele fascinantului și misteriosului întuneric, în mrejele beatitudinii, ale trăirilor ce ne exaltă spiritul și trupul deopotrivă? Chiar personificarea geloziei și a invidiei, cel ce avea să fie perechea lui Nemesis, zeița răzbunarii, puterea sa fiind atât de mare, încât a influențat și întunecat judecata nu numai a muritorilor, ci chiar pe cea zeilor din Olimp, care cădeau adeseori pradă efectelor geloziei distructive și cunoșteau tragicul final al anihilării obiectului iubirii.

Gelozia este o trăire complexă care înglobează o suită întreagă de sentimente, manifestându-se ca frică, furie, neliniște, tristețe, invidie, neputință, teamă de pierdere, însingurare, iar lista poate continua.

Comportamentul gelos ne oferă indicatori clari cu referire la propria structură psihică și la tiparul de relaționare, fiind mai mult despre noi înșine decât despre partener. Cu siguranță partenerul își are propriul rol în ecuația complexă a acestui mecanism, dar este adeseori doar un personaj din tranșeele relației de cuplu. Deși prin intrarea într-o relație cu o altă persoană căutăm paradisul pierdut, observăm că relaționarea  seamănă mai degrabă cu o veritabilă luptă  prin care căutăm să ne securizăm prin orice mijloace obiectul dorinței noastre, să îl posedăm total și să ne anihilăm competiția.

Din fericire, nimeni nu poate poseda cu adevărat o altă persoană, iar înțelegerea acestui fapt, ne poate face să observăm că frumusețea relației constă tocmai în faptul că membrii cuplului  aleg să fie împreună și să construiască edificiul solid al iubirii mature, în ciuda tuturor celorlalte opțiuni și miraje pe care viața le oferă.

Ilustratie, Aykut Aydodgu

Atitudinile față de gelozie sunt din cele mai diverse și nuanțate, variind de la vehementa negare a experimentării geloziei, la îmbrățisarea ei totală – fiind considerată indispensabilă, ca element ce atestă autenticitatea și profunzimea poveștii de dragoste. Extremele sunt întotdeauna problematice și ridică o serie de semne de întrebare. O anumită doză de gelozie este normală, dar atunci când pune stăpânire pe noi și ne întunecă vederea, transformându-ne în adevărați prădători și torționari, devine otrava pe care o administrăm susținut relației de cuplu.

Atunci când privim gelozia în ochi, ne putem conecta la tulburătoarele temeri care i-au dat naștere: teama de a nu fi văzuți în mod autentic, teama de abandon, teama că nu suntem suficient de buni, că nu merităm iubire, punându-ne în lumină propria noastră dependență de obiectul afecțiunii noastre.

Cu cât mai puternică este foamea de iubire, cu atât mai greu este de satisfăcut, iar dorința de a poseda nu cunoaște limite, în încercarea neobosită de a ne securiza relația și propriul statut – de partener adulat, de unic posesor al cheilor ce deschid porțile universului interior al persoanei iubite.

Dragostea privată de libertate este doar o iluzie, împiedicându-ne să ne bucurăm de o relație, autentică, satisfăcătoare, care să ne faciliteze demersul devenirii de sine. Ne aflăm permanent într-o încercare asiduă de a deveni persoane complete, căutând un partener care să bandajeze rănile dobândite pe parcursul vieții, să ne iubească în ciuda defectelor și slăbiciunilor noastre, să ne fie alături necondiționat, proiectând pe el părți din noi înșine, ce se cer a fi integrate.

Conceptul de anima și animus a fost dezvoltat de către Carl Gustav Jung, în parte, pentru a explica mecanismul îndrăgostirii și atracția față de sexul opus, pe care proiectăm părți din sufletul nostru. În fiecare bărbat există elemente feminine, la fel cum în fiecare femeie există elemente masculine, care sunt uneori dificil de cunoscut și conștientizat din cauza stereotipurilor culturale.

În 1925, în eseul său despre căsătorie, Jung afirma: “Fiecare bărbat poartă dintotdeauna în sine imaginea unei femei, nu imaginea acestei femei, ci a unei anumite femei.” Mai mult decât atât, femeile poartă cu ele imaginea eternă a masculinului. În același text, Jung vorbește despre proiecția animei și a animusului în termeni de “fascinație” și “îndrăgostire” de celălalt, ceea ce reprezintă uneori o temelie sănătoasă pentru o relație. Însă, de cele mai multe ori, aceste stări iau naștere din emoții foarte vechi și profunde din psihic, din fanteziile asociate acestora, provocând probleme din cauza idealizării, neîmplinirii sau dezamăgirii trăite, cu toate că aceste experiențe sunt înțelese adesea de cel care le trăiește ca fiindu-i destinate să se întâmple, ca fiind “soartă”.

Atunci când vom integra aceste părți din noi, când nu vom mai cădea pradă propriilor proiecții și demonilor, care se nasc din propriile vulnerabilități, zămisliți în negura nopții și a amăgitoarei beatitudini, din vâltoarea erosului ce ne promite reîntoarcerea în Paradisul pierdut, vom putea relaționa mai autentic, conștient și ne vom putea elibera din temnița geloziei.