Autosabotajul și rezistența la schimbare

Autosabotajul este un comportament problematic care ne creează dificultăți în a ne atinge obiectivele, a avea relații constructive și sănătoase cu ceilalți, conducându-ne pe drumul eșecului personal și privându-ne de o viață echilibrată și satisfăcătoare. Cele mai întâlnite astfel de comportamente sunt: procrastinarea, relațiile cu parteneri toxici, tulburările alimentare, abuzul de substanțe sau autoagresivitatea. De cele mai multe ori, persoanele care se angajează în astfel de comportamente, nu sunt conștiente de faptul că își “pun bețe în roate” în mod progresiv și susținut, simțindu-se epuizate, copleșite de viață și neputincioase în fața sorții potrivnice.

Pentru a ne atinge obiectivele este necesară o anumită doză de disciplină, efort susținut și toleranță la frustrare, pe care adeseori nu suntem dispuși să ni le asumăm, alegând în schimb „dulcea cale” a pasivității și confortului aparent. Rezistența la schimbare este o forță extrem de puternică și adânc înrădăcinată în natura umană, ne abate de la calea noastră și stopeză în evoluție mugurii devenirii de sine.

autosabotaj
Ilustratie, Aykut Aydodgu

De ce recurgem însă uneori la astfel de comportamente profund distructive? Adeseori, motivațiile sunt unele de natură inconștientă, cum ar fi sentimentele de vinovăție, o stima de sina scăzută și sentimentul că nu merităm lucruri pozitive, reconfirmându-ne astfel primele credințe și scenarii timpurii care ne pun propria persoană într-o lumină negativă, pentru a ne convinge că nu merităm să fim apreciați, valorizați sau iubiți.

Autosabotajul este cu siguranță nociv, dar este adeseori ales în detrimentul pierderii controlului. Este ca atunci când îți îneci propria corabie de teama furtunii, pierzând din vedere posibilitatea de a birui apele involburate și culege laurii victoriei. Putem caracteriza acest comportament ca având o formă imatură și ilustrând lupta interioară crâncenă, care este purtată de către adultul din prezent, mai matur și rațional cu copilul rănit, ale cărui acțiuni sunt caracterizate de iraționalitate, impulsivitate și profund influențate de stările afective.

Un alt element, care poate fi asociat cu autosabotajul, este sindromul impostorului. Psihologii au observat că unii dintre oamenii cu succese socio-profesionale superioare apelau la servicii lor din cauza dificultăților de a internaliza propriile reușite; în pofida rezultatelor excelente, ei se temeau că nu sunt atât de inteligenți și capabili pe cât îi credeau ceilalți. La baza acestui sindrom găsim un profund sentiment al lipsei de încredere în sine, în valoarea personală şi o stimă de sine scăzută.

În cazul în care nu am trăit o copilărie fericită, suferința, eșecul și lipsa speranței ne sunt familiare. Iar familiaritatea este experimentată într-un mod reconfortant. Dacă la începutul vieții nu am fost văzuți suficient, deci neglijati, am experimentat presiuni covârșitoare din partea mediului familial, am fost iubiți în mod condiționat, atunci este foarte posibil ca și la maturitate să ne plasăm constant în situații nefavorabile, dar familiare, care ne oferă un sentiment al continuității și ne feresc de primejdiile neștiute ale vieții. Cu alte cuvinte, o situație negativă, dar familiară, va fi aleasă în locul uneia asupra căreia planează incertitudinea, al cărei rezultat nu îl putem anticipa.

Mecanismul de apărare al întoarcerii împotriva Sinele sau, la nivel global, organizarea psihologică a masochismului. Una dintre cele mai vechi axiome din psihanaliză este că „furia îndreptată spre interior devine depresie”.

În cele din urmă, vedem că avem de-a face cu ceea ce se poate numi un factor „moral”, un sentiment de vinovăție, care își găsește satisfacția în boală și refuză să renunțe la pedepsire , experimentând în mod adictiv suferința.

Dar, în ceea ce privește persoana în cauză, acest sentiment de vinovăție este neconștientizat, nu-i transmite în mod direct că este vinovata, persoana nu se simte vinovată, se simte bolnavă. Acest sentiment de vinovăție se exprimă doar ca o rezistență la schimbare, rezistență care este extrem de dificil de depășit.

Acest lucru poate fi legat de ideea mai generală a lui Freud despre „necesitatea pedeapsei” un mecanism inconștient în nevroză, care se manifestă aici sub forma unei nevoi de a rezista vindecării (pentru a nu scăpa de suferința care poartă o funcție utilă pentru persoană, ca ceva care o ajută să gestioneze sentimentul inconștient de vinovăție). După cum discută Freud mai sus, ideea de autosabotaj este, de asemenea, complicată de alți factori potențiali, cum ar fi „câștigul de pe urma bolii sau situației dificile” – beneficiul secundar (sau modul în care pacientul se agață de nevroza lui din cauza avantajelor pe care le oferă, alături de suferința pe care o aduce).

Freud ne poate ajuta să înțelegem mai mult acest conflict. El a sugerat că toți suntem guvernați de două seturi de instincte opuse: instincte de viață, care conțin mecanismele care duc la dezvoltare și creștere (adică instincte sexuale, creative și de supraviețuire); și instincte de moarte, forța opusă care caută distrugerea (a propriei persoane sau a altora) și moartea, reîntoarcerea într-o stare anorganică. Freud a dezvoltat conceptul instinctului morții, observând și analizând lucruri precum masochismul și compulsiile repetitive, o constrângere inconștientă care îl determină pe om să repete situații dureroase, replici ale experiențelor timpurii.

Frica supremă a sabotorului interior este cea de schimbare, mai ales dacă această schimbare ne va rearanja întreaga realitate. Cu cât devenim mai conștienți de tacticile și tehnicile pe care le utilizează, sabotorul ne va ajuta să deveniți mai rezilienți și mai curajoși.

Când ne împrietenim cu sabotorul, putem afla mai multe despre modul în care îl putem reduce la tăcere. Acest lucru ne va ajuta să devim mai curajosi, îndrăzneți, creativi și aventurosi – fără a ne compromite responsabilitatea și siguranța personală. Intuiția și capacitatea de ne a asculta înțelepciunea inimii creste foarte mult și vom deveni conștienți de diferența dintre frică, emoție, dorință și intuiție adevărată.

elijah-o-donnell-715864-unsplash

Ce putem face însă pentru a nu ne mai autosabota? Putem intra în contact cu copilul rănit, recunoaște vocea critică interioară, purta un dialog cu ea și construi o strategie pentru a ne elibera de lanțurile sabotorului propriu alături de care ne-am parcus atâția ani drumul în viață.

Uneori, pentru a experimenta viața într-un mod autentic și a deschide larg ușa potențialităților și sanșelor care ne așteaptă, este necesar să ne întâlnim cu nescunoscutul, să ne lăsăm conștient în voia valurilor, să nu mai luptăm cu noi înșine, să fim mai îngăduitori și să ne oferim dragostea și tandrețea de care am fost privați.

Sursa foto: https://www.aykworks.com/

Recenzie „Pe aripile vântului”: forța pământului natal

Povestea începe în aprilie 1861, imediat înainte de izbucnirea războiului civil dintre Nord și Sud, atunci când Scarlett are şaisprezece ani, şi se desfăşoară pe parcursul a mai mult de un deceniu, încheindu-se atunci când Scarlett are douăzeci şi opt. În acest timp ea traiește un război, moartea celor apropiați, îşi pierde doi soţi, are copii, şi evolueaza de la tipica southern belle la o femeie de afaceri abilă. Scarlett este, prin definiție, o supraviețuitoare.

GoneWind01

După cum îi spune tatăl său, Gerald O’Hara, în scenele de deschidere ale filmului, terenul ar trebui să fie preţuit, deoarece poate supravieţui imprudenţei omenirii. Acesta prevede sfârșitul filmului, când îi spune lui Scarlett cât de important va fi pământul în viața ei.

Cu toate acestea, până nu scapă din Atlanta aflată în plin asediu şi se întoarce la casa distrusă, Scarlett nu începe sa creadă în învațăturile tatălui său. Deşi vechiul ei stil de viaţă este distrus, Scarlett luptă pentru a menţine pământul, pentru că este tot ceea ce a mai ramas dintr-o lume pierdută. În timp ce este plecată în Atlanta urmând drumul antreprenoriatului, Scarlett ştie că pământul va fi acolo, o va aștepta. După ce Melanie, Bonnie şi Rhett pleacă din viața ei, Scarlett utilizează terenul pentru a se regenera asemenea unui Phoenix din propria-i cenușă. Vechiul Sud, așa cum ea și ceilalți îl cunoșteau, piere, se duce pe aripile vântului, însă atâtat timp cât pământul rămâne, oamenii săi vor fi întotdeauna capabili să înceapă viaţa din nou.

În plus, faţă de ceea ce reprezintă pământul pe care a fost construită, Tara serveşte ca un simbol al familiei şi ca sentiment de continuitate pentru Scarlett. După ce mama ei moare şi tatăl ei cade pradă depresiei, Scarlett nu permite surorilor ei să spună nimic rău despre Tara, dojenindu-le că ar fi o ofensă adusă părinţilor pierduți. Prezenţa Tarei o mângâie pe Scarlett după respingerile lui Ashley şi îi oferă o apărare fizică împotriva lui Johnas Wilkerson, atunci când încearcă să o intimideze, lovindu-l cu un bulgăre din pământul roșu al moșiei. Când Scarlett se mută în Atlanta şi se imbogateste, ea nu uită de Tara, asigurându-se că rămâne frumoasă şi bine îngrijită. După ce Rhett pleacă, Tara serveşte ca singurul loc în care Scarlett se poate recupera după lovitură şi unde își poate linge rănile în pace.

Pământul este un simbol al ființei și al vieții, protector împotriva oricărei puteri de distrugere. Este asimilat cu mama, un simbol de fecunditate și regenerare: “El naște toate ființele, le hrănește, apoi primește din nou germenele fecundator” (Eschil, Cheforele, 127-128). Pământul este utilizat și în înmormantari simbolice, analoage imersiunii baptismale, fie pentru a vindeca și a întări, fie pentru a complete ritualurile de inițiere. Ideea este întotdeauna aceeași: a regenera prin contactul cu forțele pământului, a muri într-o formă a vieții pentru a renaște într-alta.

La același ritual asistăm și în scena finală din Pe aripile vântului, când Scarlett copleșită de pierderile succesive, în genunchi la marginea scărilor, are o revelație și îsi amintește ceea ce tatal său a invațat-o, ”Pământul este singurul lucru care contează, este singurul lucru care dăinuie”, plănuind astfel să se întoarcă acasă, la Tara, pentru a-și recâștiga viața pierdută. Aceeași practică se întâlnește și la triburile din Bolivia, astfel când un grup vrea să se regenereze spiritual, practică un fel de reîntoarcere la pământul natal, „Un spatiu sacru își trage validitatea din permanența hierofaniei care l-a consacrat odată. Iată de ce cutare trib din Bolivia se întoarce la locul presupus a fi fost leagănul strămoșilor săi de fiecare data când simte nevoia să-și reînnoiască energia” (ELIT, L’experience mystique et les symbols chez les primitifs, pp188-189).

Astfel Anteu, în lupta sa cu Hercule, îsi reînnoia forțele ori de câte ori atingea pământul, sursa fundamentală de energie;

EarlyTai-Yai-Art-Burmese-buddha-Statue-2018

Buddha, reprezentat în momentele de inspirație, atingea pământul cu o mână, pentru a sublinia faptul că păstrează contactul cu efluviile telurice.

La Tara, pe pământul său natal, Scarlett îi ajută și pe ceilalți să se refacă, o duce pe Melanie bolnavă dupa naștere și pe copilul nou născut al acesteia la Tara unde îi ajută să se însănătoșească, iar Ashley după război, se reface în același cadru benefic și regenerator.

Pentru Scarlett, Tara este și un simbol al identității, fără de care s-ar pierde pe sine, pentru Tara se căsătorește cu Kennedy și se simte profund insultată atunci când cineva se oferă să o cumpere, Scarlett: ”Pleacă de pe aceste trepte, gunoiule. Pleacă de pe acest pământ!” aruncându-le pământul roșu drept în ochi, furioasă și fără a se gândi la consecințe.

0d32b76f1329ff7931e7efa2a1142194--wind-movie-le-vent

Prezența unei femei de o moralitate îndoielnică este însuportabilă pentru Scarlett, de parcă ar întina imaginea pământului mult iubit, de unde și agresivitatea cu care își apără proprietatea. Atunci când Tara este în pericol, își canalizează întreaga energie pentru a o salva prin orice mijloace, chiar dacă asta înseamnă a minți, înșela sau a-și trăda propria soră.

Gerald O’Hara îşi exprimă această filozofie la începutul filmului, într-un efort de a o mângâia pe Scarlett atunci când aceasta află de angajamentul pe care Ashley și l-a luat față de Melanie. Gerald subliniază importanţa terenului, şi a Tarei, în special, prefigurând astfel sfârşitul. Scarlett respinge iniţial ideea că terenul poate fi mai important decât obținerea lui Ashley, bărbatul de care e îndrăgostită. Cu toate acestea, iubirea pentru Tara motivează din ce în ce mai mult acţiunile lui Scarlett. Ani mai târziu, Ashley pune în mâinile lui Scarlett un pumn de pământ roșu – pământul Tarei şi îi spune că ea iubeşte Tara mai mult decat îl iubeşte pe el. Scarlett îşi dă într-un final seama că Ashley are dreptate.

Până la sfârşitul filmului, Scarlett este abandonată de iubirea adevarată şi numai gândul la Tara îi dă speranţă şi confort. Ea ştie că de multe ori acţionează imoral şi că se confruntă cu situaţii extrem de dificile, iar pentru a evita sentimentele de vinovăție și de neputință, pur şi simplu evită să reflecteze asupra vieții sale. Scarlett ştie că în cele din urmă trebui să reflectează avand în vedere situaţia, dar întotdeauna amână pentru mâine, un “mâine”, care nu vine cu adevărat niciodată. Discursul lui Gerald prezice cu exactitate sfârşitul romanului: Scarlett pierde dragostea ei pentru Ashley, relația ei cu Melanie şi căsătoria cu Rhett, şi numai Tara „durează.” Pamantul natal care o va ajuta să se regenereze și îi va da forța necesară elaborării unor viitoare planuri de viață.

Partea complementară a lui Scarlett este Rhett Buttler, personaj care, ca si Ashley, este conștient de relația specială pe care eroina o are cu pământul: “Din pãmântul acesta roșu al Tarei îți vine forța, Scarlett. E parte din tine, așa cum tu ești parte din el.”

gone-with-the-wind-gone-with-the-wind-4377797-1024-768

Rătăcirile unui Don Juan

Don Juan afirma sus si tare că suprema plăcere vine din doborârea treptată a rezistenței victimei, din cucerirea ei… Ceea ce Don Juan numește iubire, se rezumă la această perioadă a vânării, a cuceririi treptate, a viziunii obstacolelor care cad unul cate unul.

Gabriel Liiceanu

Un Don Juan este un individ ce trăiește profund experiența rătăcirii, el caută într-un fir de nisip întreaga lume, iar întreaga lume a copilului de vârstă foarte fragedă este mama. Firul de nisip este constituit din cuceririle sale succesive, fiecare abandonată în cele din urmă, căci nicio femeie nu poate întrupa întreaga energie și conținere maternă. La un moment dat, femeia idealizată este dezbrăcată de puternicele proiecții ale bărbatului, pe care nu le poate susține, iar atunci căutarea începe din nou. Este o căutare asiduă a unei himere, care generează puternice frustrări și resentimente față de elementul feminim, căci “nicio femeie nu se dovedește suficient de bună” . Acest bărbat devine victima propriului inconștient, a imaginii materne cristalizate în sufletul său de copil, care îi guvernează încă întreaga viață emoțională și a cărui armă principală este seducția. Seducția împinsă la limita dintre senzualitate și cruzime într-un dans halucinant pe tărâmul iluziilor, acesta îndepărtându-se tot mai mult de sine însuși. Fragmentarea interioară se reflectă fidel în viața sa amoroasă.

Don Juan în lumea tenebrelor, Gina Litherland

Jung vede în don-juanism căutarea inconștientă a mamei în orice parteneră. Sexualitatea bărbatului rămâne agățată de mamă la nivel inconștient, purtând o anumită formă de exhibiționism. Legat de același subiect, Freud a explorat inconștientul masculin ce a relevat o puternică fixație maternă în cadrul acestei tipologii. Un complex oedipian nedepășit de unde derivă un puternic sentiment de vină, rămasă de asemenea la nivel inconștient. Complexul este caracterizat de o lipsă de conștientizare a realității psihice, a mecanismului ce generează comportamentul și automat cu o puternică rezistență la schimbare.

La un moment dat, bărbatul de tip Don Juan se poate căsători și confrunta ulterior cu dihotomia Madonnă/târfă. Freud a scris referitor la aceast complex: „În cazul în care acești oameni iubesc, ei nu au nici o dorință (sexuala) și în cazul în care doresc, ei nu pot iubi.”

Femile sunt împărțite astfel într-un mod foarte rigid: cele pe care le poate venera, așa cum își venerează propria mamă, dar pentru care nu poate avea trăiri erotice (căci femeia fiind asimiliată mamei, apare interdicția fundamentală a incestului) și femei cu care poate avea relații sexuale și pe care le va eticheta ca “târfe”, alegând tipologia seducătoarei primare, femeie pe care poate proiecta această imagine imorală, definită ca fiind tocmai opusul mamei. Se manifestă astfel incapacitatea lui Don Juan de a trăi o relație completă cu feminitatea, de a se bucura de aceasta atât carnal cât și spiritual – de a vedea și onora femeia în complexitatea ei: de soție, mamă a propriilor copii, prietenă și însoțitoare de nădejde în vâltoarea vieții.

Splitarea laturii afective de cea sexuală poate fi mai pregnantă în rândurile băieților care au parte de o mamă rece din punct de vedere emoțional, dar supraprotectivă. Acest tip de relaționare lasă urme și întărește dorința de a experimenta o relație pozitivă cu o mamă disponibilă afectiv, caldă și care să satisfacă necesitătțile emoționale ale copilului. În lipsa unei mame care să asigure acest lucru în copilărie, adultul va purta cu sine necesitățațile nesatisfăcute și va căuta o relație amoroasă care să le poată realiza.

O altă dinamică intrapsihica a unui astfel de bărbat poate fi chiar pedepsirea inconștientă a mamei, care se va concretiza ulterior în pedepsirea femeilor cu care relaționează, seduce și apoi abandonează.

Piesa clasică descrie aventurile amoroase ale unui personaj masculin care reprezintă tipologia seducătorului, trăind momentul de parcă ar fi veșnic tânăr, această tinerețe veșnică reflectând condiția sa psihică de imaturitate, ceea ce Jung numește “puer aeternus” sau băiatul etern. Caracteristicile de bază ale acestei tipologii fiind independența, dorința nestavilită de libertate, nu tolerează restricțiile, limitele sau autoritatea, întocmai ca un adolescent revoltat. În această piesă clasică, ni se spune despre Don Juan că este un “bărbat fără nume”, de unde se concretizează problematica identității sale confuze.

A nu avea o identitate clar definită ca bărbat poate însemna lipa unui model patern pozitiv, aspect esențial pentru a își crea o imagine masculină coerentă. Exista nuanțe multiple ale masculinității, iar o relație cu un tată absent emoțional sau fizic, deprivează băieții de contactul necesar, constant cu un model patern care să le creeze baza definirii și potențării propriei laturi masculine.

The last love of Don Juan, Daniel C. Chiriac

A avea un portofoliu cât mai vast de cuceriri poate fi interpretat într-un mod reducționist cu “a fi bărbat” cu o dezvoltare unilaterală a masculinității, a celei de seducător etern, căci a cuceri a fost o activitate asociată din cele mai vechi timpuri cu potența, forța și bărbăția. Doar că aceste cuceriri se dovedesc a fi o metodă ineficientă, adictivă care este necesar să fie repetată compulsiv, pentru că efectele nu durează, iar bărbatul recurge la jocul seducției ciclic pentru a clădi castele de nisip.

Este bărbatul care trece de la o femeie la alta, căutând doar plăcerea carnală supremă și efemeră, fără a sonda suflete, ci numai corpuri. Este un bărbat ale cărui structuri interioare nu au atins încă forma lor matură, lumea lui este formată din atracții permanente, îl fură adeseori peisajul într-o permanentă schimbare, nu își poate odihni ochii pe un singur obiect pentru a-i explora profunzimile și detaliile care îl fac unic.

Ceea ce trebuie să facă acest bărbat pentru a pune capăt vânătorii adictive, care aduce numai satisfacții efemere, ce îl ține captiv în infamul cerc vicios, este să învețe să experimenteze masculinitatea în toate formele ei, nu numai a laturii de seducător, să își soluționeze relația cu propria mamă astfel încât să își poată elibera de această influență distructivă relațiile cu femeile din viața sa, pentru a experimenta o masculinitate matură, complexă și a avea capacitatea de a pune bazele unei relații autentice.

Pentru mai multe detalii privind pictura „The last love of Don Juan” și travaliul creării ei, vă recomand articolul autorului.

Depresia – o vizită de la doamna în negru

A experimenta noaptea neagră a sufletului, iată o metafora universală întâlnită în numeroase culturi pentru a descrie copleșitoarea experiență a depresiei, a lipsei de speranță care apare uneori în viețile noastre. Un punct de vedere cu care am rezonat profund este viziunea lui Carl Jung despre această maladie, care în zilele noastre a devenit, din păcate, o adevărată epidemie.

Cifrele la nivel global sunt cutremurătoare, la fiecare minut care trece, două persoane își pierd viața din cauza depresiei. Este estimat că mai mult de 300 de milioane de persoane suferă în acest moment de tulburare depresivă.

spring_depression_by_33_3-d35kcok
Depresie de primăvară de Sara Buccellato

Deconectați progresiv de Sinele nostru, alegem tot mai des să privim în afară, am părăsit profunzimile propriei interiorități în detrimentul unei societăți moderne, profane, dominată de tehnologie, promotoare a unei superficialități amețitoare. Ne dorim din ce în ce mai mult să fim văzuți și ne agățăm de promisiunile unei clipe efemere de glorie, de posesiuni, uitând în goana asiduă de propriul nostru suflet, sufocat sub greutatea ambalajelor cotidiene strălucitoare.

Imaginea pe care Jung o propune referitor la depresie este aceea a unei misterioase vizitatoare: “Depresia e ca femeia în negru. Dacă apare, nu o alunga. Invit-o înăuntru, roag-o să se așeze pe scaun, trateaz-o ca pe un musafir și ascultă ce are de spus.” Simptomele sunt privite ca un indicator de preț care ne pot fi un veritabil ghid pe drumul vindecării. Scopul apariției lor este chiar acela de a iniția schimbarea necesară restabilirii echilibrului interior pentru a aduce starea de bine în viața noastră.

De exemplu, stările depresive ca: oboseala, dezinteresul crescut pentru activitățile cotidiene, incapacitatea de a ne bucura de lucruri care înainte ne făceau placere, de a lucra și tendința progresivă de a ne închide în noi, de a ne retrage social, care poate merge până la dezinteresul total pentru aspectul fizic sau igienă, au ca scop îndepărtarea noastră de tot ce ține de exterior și de a ne forța să privim către interiorul nostru. Cauzele sunt atât de variate, pe cât de diverse sunt sufletele. Nu tratăm simptomul, ci persoana. Uneori căutăm cauzele în copilărie, iar alteori situația de moment este cea care dă nastere depresiei.

jordon-conner-438073-unsplash

Simptomul nu este așadar ceva exclusiv negativ, ci motorul schimbării, al reorientării energiei noastre de la exterior către sondările profunzimilor personale. Depresia ne constrânge către conștientizare. Iar lărgirea conștientizării ne duce către benefica lărgire a personalității noastre. Abordarea corectă a depresiei și începerea unui proces terapeutic de analiză personală nu numai că ne vor ajuta să scurtăm noaptea sufletului, să întâmpinăm zorii și lumina cunoașterii, dar ne vor facilita pe termen lung, parcurgerea drumului propriu prin descoperirea și punerea la îndemână a resurselor personale.

Potrivit lui Jung, scopul și menirea vieții sunt clădirea “personalității complete”. Ce înseamnă mai exact acest lucru? Totalitatea personalității este realizată atunci când stabilim o legatură constructivă între conștiința și inconștientul nostru, ce duce la o desfășurare armonioasă a vieții noastre psihice. Atunci când instanțele psihice lucrează în favoarea noastră, atunci când sabotorii se transformă în prieteni și vom fi cu adevărat regizorii propriului “destin”.

Acest proces nu este însă unul facil, ci presărat cu propriile lui provocari, dar și satisfacții pe măsură. Este un sinuos și frumos “drum parcus în doi”, între pacient și terapeutul său. Omul are nevoie de un celălalt pentru că vindecarea rezidă în relație, este punerea în scenă a acelui “reparațio” după care tânjim mulți dintre noi.

Să ne cunoaștem propria umbră

Pentru a face cunoștință cu umbra, este necesar să o cunoaștem prima dată pe sora ei, Persona. Persona și Umbra s-au aflat întotdeauna într-o puternică rivalitate. Așa cum se întâmplă adeseori cu oaia neagră a familiei, Umbra a fost renegată, exilată.

Persona este imaginea pe care o construim încă de la începutul vieții, ceea ce ne-am dori să fim și cum dorim să fim percepuți de lume. Este mantia noastră psihologică, masca pe care o purtăm zi de zi, care mijlocește între adevăratul nostru sine și mediul nostru, așa cum îmbrăcămintea noastră fizică prezintă o imagine celor pe care îi întâlnim. Am putea spune ca este idealul personal către care tindem.

În contrast cu persona, se conturează o nouă entitate. În esență, umbra este acea parte din noi pe care nu o putem cunoaște sau vedea cu ușurință. Dar lucrurile sunt rareori simple.

Undeva devreme pe parcursul vieții noastre, la început de drum, mâncăm unul din minunatele roade ale pomului cunoașterii, lucrurile se separa în mod inevitabil în bine și rău și începem procesul prin care ne formăm propria umbră; iar viața noastră se divide. În eforturile noastre de a ne adapta și integra în familie și societate, începem să ne administram caracteristicile, trăsăturile personale în cele care sunt acceptabile pentru societatea noastră și cele care trebuiesc îndepărtate.

Acest lucru este minunat și necesar și nu ar exista un comportament civilizat fără această sortare a binelui și a răului. Dar caracteristicile refuzate și inacceptabile nu dispar; ele se acumulează treptat în colțurile întunecate ale personalității noastre. Când au fost ascunse, îngropate pentru o perioadă îndelungată, acestea capată o viață proprie –astfel ia naștere umbra.

martino-pietropoli-175599

Dacă nu întreprindem în mod conștient eforturi de a o cunoaște, umbra este aproape întotdeauna proiectată asupra altora. A vedea în alții ceea ce nu putem admite despre noi înșine este ceea ce Jung numește „proiecție.“ Mintea noastră conștientă are tendința de a evita propriile noastre defecte și dorințe inacceptabile, așa că amplificăm aceste defecte și dorințe în alții. Mai întâi respingem, apoi proiectăm.

Umbra este de cele mai multe ori o parte întunecată, inacceptabilă a persoanei. Dar, de asemenea, este posibil să se proiecteze trasaturi pozitive, calități, iar personalitatea conștientă devine deprivată de acestea și de potențialele lor beneficii. Este situația în care devenim admiratori fervenți ai unei personalități, ne formăm idoli – fără a bănui că ceea ce admiram de fapt sunt propriile potentialități în formă latentă, dar pe care le putem recunoaște cu succes atât timp cât ele aparțin altora.

Este esențial să ne cunoaștem și să ne acceptăm trăsăturile întunecate ale personalității, pentru că numai în acest fel ele pot fi înțelese, acceptate și integrate pentru a putea trăi în armonie cu noi înșine. Binele și frumosul absolut sunt himere, utopii după care vom alerga în zadar. Suntem ființe complexe, alcătuite atât din umbre, cât și din lumini – ființa noastră autentică este pictată atât în tonuri calde, cât și reci, atât din nuanțe pastelate, cât și din griuri colorate intens. Completitudinea la care tindem poate fi atinsă numai prin asimilarea și împăcarea contrariilor propii, iar oamenii din jur –nemaifiind purtători ai proiecțiilor noastre vor fi priviți prin lentile care nu mai distorsionează atât de puternic. Și astfel se conturează un început al alcătuirii propriei rețete a fericirii.

”Nu atingi iluminarea dacă îți imaginezi jocuri de lumini, ci doar dacă poți conștientiza întunericul.” C.G. Jung

 

Cei trei stâlpi ai stimei de sine

Stima de sine, această privire-judecată despre noi înșine este vitală pentru echilibrul nostru psihologic. Atunci când este pozitivă, ne permite să acționăm eficient, să ne simțim bine în propria piele, să facem față dificultăților existenței. Dar când este negativă, provoacă numeroase suferințe și neplăceri, care vin să ne perturbe viața cotidiană.

Căutarea aprobării, a confirmării  se manifestă în directă legătură cu lipsa de autoprețuire și de încredere în sine. La Melanie Klein lipsa de autoapreciere este pusă în legatură cu sentimentul de vinovăție refulată care duce la pertubări în relațiile personale. De exemplu unii oameni se simt răniți cu usurință de persoane care nu înseamnă nimic pentru ei; motivul este acela că în inconștient se simt nedemni de stima oamenilor. Deasemenea, motivul pentru care unii oameni au o nevoie atât de puternică de laudă și aprobare generală constă în nevoia lor de dovezi că pot fi iubiți și că sunt demni de a fi iubiți. (Klein M., 2011, pp. 87)

Iubirea de sine – este elementul cel mai important. A ne stima înseamnă a ne evalua, dar a ne iubi nu suportă nicio condiție: ne iubim în ciuda defectelor și limitelor, în ciuda eșecurilor și înfrângerilor, pur și simplu pentru că suntem demni de iubire și respect. Această iubire de sine necondiționată nu depinde de performanțele noastre. Ea explică faptul că putem rezista la adversități și ne putem restabili după eșecuri. Ea nu ne ferește de suferintă sau de indoială în cazul dificultăților, dar ne apără de disperare. Iubirea de sine depinde, în mare parte, de dragostea pe care ne-a împărtășit-o familia noastră atunci cand eram copii, așadar de ceea ce numim “hrană afectivă”. Carențele stimei de sine care își au sursele la acest nivel sunt, fără îndoială, cel mai dificil de compensat. A te iubi este tocmai soclul stimei de sine, constituentul sau cel mai profund și cel mai intim. De aceea, nu este niciodată ușor să discernem la cineva, dincolo de masca sa socială, nivelul exact al iubirii pe care și-o poartă.

chris-barbalis-186421

Concepția despre sine – Părerea pe care o avem despre noi, această evaluare, fondată sau nu, a calităților și defectelor noastre, este al doilea stâlp al stimei de sine. Nu este vorba doar de cunoașterea de sine; importantă nu este realitatea lucrurilor ci convingerea pe care o avem de a fi deținători ai calităților și defectelor, ai potențialităților și ai limitelor. În acest sens, este un fenomen în care subiectivitatea joacă un rol esențial; observarea sa este dificilă, iar înțelegerea lui, delicată.

Concepția de sine pozitivă este o forță interioară care ne permite să ne bucurăm de șansa noastră în ciuda adversităților. Această concepție pe care o avem despre noi înșine o datorăm mediului nostru familial și în special proiectelor pe care părinții noștri le fac pentru noi. În unele cazuri, copilul este împovărat inconștient de părinții săi să împlinească ceea ce ei înșiși nu au putut sau nu au știut să realizeze în viața lor. Este ceea ce se numeste “copilul insarcinat cu o misiune”( Andre C., Lelord F, 2015).  Faptul ca nu se ține cont de îndoielile și neliniștile unui copil poate provoca în el, ulterior, o profundă vulnerabilitate a stimei de sine.

Încrederea în sine – A treia componentă a stimei de sine, cu care, în plus, se confundă adesea, încrederea în sine se aplică în special la actele noastre. A fi încrezător, înseamnă a considera că ești capabil să acționezi într-o manieră adecvată în situații importante. Contrar iubirii de sine și, mai ales, concepției de sine, încrederea în sine nu este prea dificil de identificat; pentru aceasta este suficient doar să te întâlnești frecvent cu persoana, să observi cum se comportă în situații noi sau neprevăzute, în care există o miză, sau dacă este copleșită de dificultăți în înfăptuirea a ceea ce are de realizat. Încrederea în sine poate apărea deci mai puțin importantă decât iubirea de sine sau concepția de sine, a căror consecință pare a fi. În parte este adevărat, dar rolul său este primordial în măsura în care stima de sine are nevoie de fapte pentru a se menține sau a se dezvolta: micile succese cotidiene sunt totusi necesare pentru echilibrul nostru psihologic. De unde provine increderea in sine? In principal, din modul de educatie care ne-a fost dat, in familie sau la scoala. Eșecurile îi sunt prezentate unui copil cu o consecință posibilă, dar nu catastrofică a actelor sale? Este el recompensat atât pentru că a încercat, cât și pentru că a reusit? Cum îl învățăm să tragă învățăminte din dificultățile sale, în loc să concluzioneze că i-ar fi mai bine dacă nu ar acționa? Încrederea în sine se transmite prin exemplu și prin conversație. A nu te teme exagerat de necunoscut sau de adversitate demonstrează un bun nivel al încrederii în sine.

 

Întâlnirea cu propriul suflet

A vorbi despre temerile, sentimentele și obiectivele voastre cu o alta persoana este o actiune puternică, eliberatoare si aducătoare de insighturi. Cum alegem însă interlocutorul potrivit? Psihologii sunt instruiți să nu ne judece, să păstreze confidențialitatea și ne pot ajuta să stabilim o nouă strategie pentru viața noastră.

Cum știm că avem nevoie să apelam la un specialist? Uneori este sentimentul vag că ceva nu mai este ca înainte, nu ne mai simțim ca noi înșine, sau poate fi chiar mai mult decât atât – de exemplu, ne-am confruntat în ultima perioadă cu evenimente tulburătoare care ne-au destabilizat din punct de vedere emoțional, ajungând chiar până în punctul în care nu mai putem funcționa așa cum ne-am dori în familie sau societate. Printre semnele mai subtile s-ar putea enumera stări ca: dorința de a dormi mai mult sau mai puțin ca de obicei, dorința de retragere socială, apetit crescut sau scăzut, irascibilitate crescută, lipsa de speranță, sentimente de vinovăție care nu ne dau pace sau o tensiune crescută ce ne împiedică să ne bucurăm de viață, iar lista poate continua.

Este important să conștientizăm faptul că, deși toate aceste elemente perturbatoare – pe care psihologii le numesc “simptome”, sunt de fapt purtătoare de sens.  Simptomul este semnalul de alarmă care ne indică faptul că ceva esențial din viața noastră nu este în ordine. Adeseori, suntem tentați să negăm caracterul lor esențial psihologic și să le abordam dintr-un punct de vedere poate prea rațional sau să le atribuim o semnificație eronată, găsind pretexte. Așa cum Jung spunea, de cele mai multe ori, „Indiferent cât de absurd ar părea, oamenii ar face orice pentru a evita să stea față în față cu propriul lor suflet.”

Totul nu e chiar atat de negru și pustiu. Frica și durerea sunt de fapt unii dintre cei mai buni profesori pe care i-am putea avea, pentru că ne permit să ne cunoaștem dinspre interior spre exterior. Ne permit să intrăm într-un contact autentic nu noi înșine, cu sufletul nostru. Noaptea întunecată este de fapt un precursor al transformării noastre, al găsirii sensului, o etapă importantă, îmbogățitoare și necesară atunci când trecem printr-o perioadă profundă de tranziție.

Scufundarea în abis este necesară, asemenea simbolului antic al uroborusului (șarpele care își înghite propria coadă, autodevorându-se, formând cu ajutorul corpului un cerc) ne aflăm permanent într-un proces de transformare interioară – și stă în puterea noastră să decidem dacă acesta va fi unul pozitiv sau negativ. Dacă drumul pe care am pornit ne va ajuta să ne împlin potențialitățile și să devenim “persoane complete”. Să îmbrățișăm calea evoluției și nu a declinului – să ne hrănim propriul suflet.

“Din punct de vedere al zeilor, această lume nu e mai mult decât un joc de copil; este sămânţa aruncată în pământ, pură potenţialitate. Întreaga lume a conştiinţei noastre este doar o sămânţă a viitorului.” Carl Gustav Jung

Intalnirea cu propriul suflet