Psihologia Crăciunului – Un pod către copilărie

Craciunul, una din cele mai așteptate perioade, care aduce un strop de magie în viețile noastre și ne învăluie în senzații și sentimente de căldură, familiaritate și nostalgie se anunță, anul acesta, cu recomandări care impun precauție sporită sau chiar distanțare nedorită de membrii mai vulnerabili ai familiilor noastre. Cu toate acestea, mulți ne vom reuni totuși cu familia, cu prietenii dragi și vom încerca din răsputeri să redăm, pe cât posibil, strălucirea uneia dintre cele mai dragi și așteptate sărbători. Pentru că a renunța la Crăciun complet, înseamnă a renunța la o parte din noi înșine.

În 2020, tot mai mulți oameni au ales să își împodobească bradul, casa și să aprindă luminițele mai devreme pentru a se bucura mai mult timp de spiritul Crăciunului și a evada din atmosfera mohorâtă și apăsătoare a unui an care ne-a încrețit frunțile. Ne dorim cu ardoare să fim mai relaxați, optimiști și să uităm, măcar pentru o scurtă perioadă, de provocările neplăcute. Decorarea este și o modalitate de a ne simți mai în control și capabili de a gestiona mediul nostru imediat înconjurător, mai ales că ne petrecem tot mai mult timp la interior, iar propria casa poate deveni, în anumite condiții, un veritabil sanctuar personal.

La nivel personal, am fost dintotdeauna fascinată de Crăciun. În copilărie, așteptam cu nerăbdare venirea Moșului, eveniment pentru care mă pregăteam serios învățând poezii pentru a-l impresiona și a îi demonstra că merit cadourile primite, pentru că tradiția ne-a invățat că doar copiii buni primesc ceea ce își doresc – trebuie să fie cuminți, să îi asculte pe părinți și profesori, să ia note bune, să dea dovadă de o bună purtare și respect față de cei mai în vârstă.

O abordare care se poate dovedi constructivă dacă este și echilibrată, fără a pune accent excesiv pe realizări, ci pe a-i transmite copilului că, deși asfel de comportamente sunt dorite, el este oricum iubit, valorizat și acceptat. Acesta este un context în care, din experienta mea, un număr considerabil de părinți, au transmis asta copiilor, chiar daca nu neapărat în mod explicit – pentru că Moș Crăciun îi vizita în fiecare an, lăsând cadouri sub brad, deși niciun copil, la fel cum niciun părinte, nu este perfect.

Îmi plăcea senzația de a fi învăluită de un sentiment inefabil, de a-l redescoperi pe Moș în fiecare an, prin prisma unui copil care crește și își schimbă optica, credințele și modul de raportare la experiențele trăite, care încearcă să descifreze lumea și modul în care lucrurile funcționează – iar Crăciunul nu a făcut excepție.

Astăzi am decis să îmi îndrept atenția spre semnificația Crăciunului din perspectiva psihologică, de ce e atât de popular, încât a fost extrem de exploatat comercial, în jurul lui născându-se o adevărată industrie – lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă această sărbătoare nu ar fi fost capabilă să trezească în oameni sentimente deosebit de puternice, ce au puterea de a le modela starea de spirit și comportamentul. Există chiar un citat, care îi aparține Ednei Ferber, și care spune că Crăciunul nu este un sezon, ci un sentiment.

Un prim lucru ar fi chiar faptul că mirosul este senzația cea mai proeminentă atunci când ne gândim la Crăciun – cel al bradului, al clementinelor, merelor coapte, scorțișoarei, aburilor de vin fiert sau al cozonacilor pufoși și aromați făcuți de bunica, toate acestea ne trezesc amintiri față de care avem puternice reacții emoționale. Explicația științifică este că regiunea din creier care procesează stimulii olfactivi este conectată cu regiunile care se ocupă de amintiri și emoții. Mirosurile ne ajută, de fiecare dată, să retrăim experiențe ale Crăciunilor trecute și ne reactivează stările prin care am trecut în acea perioadă.

Nostalgia copilăriei și sentimentul de familiaritate sunt cele care ne cuprind în preajma sărbătorilor de iarnă, ne retrăim sub diverse forme propria copilărie, lucru pe care îl facem inconștient în nenumărate situații, dar care devine extrem de evident în această perioadă. Tendința la repetiție este foarte puternică pentru oameni, implică o tendință regresivă și generează, adeseori, o senzație de confort. De Crăciun, există în aer ceva care ne face să ne simțim mai optimiști, încrezători, plini de compasiune și buni. Generații întregi au contribuit la aceste trăiri universale, prin perpetuarea tradițiilor, a obiceiurilor și prin a oferi celorlalți dovezi de iubire prin dăruirea cadourilor – unul din cele mai la îndemână limbaje ale iubirii, mai ales atunci când altele mai elaborate și mai conștiente nu sunt, din diverse motive, ușor accesibile.

Generozitatea, exersată în această perioadă, ne face să ne simțim, pe de altă parte, mai fericiți cu noi înșine și ne îmbunătățeșe stima de sine – studiile arată că mulți oameni se simt mai mulțumiți atunci când cheltuie bani pentru alții și nu sunt cuprinși de regrete, ceea ce se întâmplă destul de des atunci când cumpără ceva pentru ei înșiși.

Nostalgia ne face să ne îndreptăm către casă și părinți – să ne reîntorcem la rădăcini, să ne dorim conexiunea cu ceilalți, să ne hrănim optimismul și o viziunea mai luminoasă asupra viitorului. Ne oferă și oportunități de evadare din cotidian, pășind pentru scurt timp în universul misterios al Crăciunului, cu poveștile copilăriei, luminile lui calde, aromele îmbietoare, melodiile liniștitoare și chipurile vesele ale celor dragi.

Faptul că Crăciunul este o ancoră către retrăirea propriei copilării se poate dovedi o experiență tulburătoare și poate reactiva anumite răni, tipare disfuncționale de relaționare și ne putem trezi în situația în care simțim și reacționăm așa cum o făceam în copilărie sau adolescență.

Regresia este normală și des întâlnită în preajma sărbătorilor, mai ales că ne reîntorcem în casa părintească în care am locuit pentru 18 ani sau chiar mai mult, simțim aceleași mirosuri atât de familiare, dormim în patul nostru de altădată și astfel se retrezesc la viață părți din noi înșine care erau, până acum, parțial adormite. Versiunea noastră de adult poate intra în conflict cu partea de copil și e posibil să se activeze dorința de a evada dacă ne simțim copleșiți. Cina de Crăciun și vizitarea rudelor se poate dovedi uneori destul de apăsătoare și dificil de gestionat fără a ne enerva și isca mici conflicte. Este întotdeauna de dorit să ne întrebăm, atunci când apare, de unde vine această agresivitate și ce anume ne face să ne simțim încolțiți și să încercăm să nu acționăm sub impulsul stările emoționale puternice. A fi prezenți alături de ceilalți, dar ne acorda timp și pentru noi, făcând o baie fierbinte sau orice altă activitate solitară, se poate dovedi benefică și destresantă, un mic respiro atunci când simțim că situația poate escalada.

Crăciunul este o perioadă extrem de bogată emoțional, în care prezentul se îmbină, poate mai evident ca niciodată, cu trecutul, care își pune, an de an, amprenta asupra vieților noastre, ne creează repere importante pentru amintiri și ne oferă o ocazie repetabilă, de a fi recunoscători, buni, generoși și plini de speranță – un lucru de care avem nevoie anul acesta, cred eu…mai mult ca niciodată.

Publicitate

Efectele pandemiei și creșterea post-traumatică

Timpul poate fi aliatul sau dușmanul nostru. Dar ce se întâmplă când evenimentele tulburătoare ne atrag în vârtejul violent al unei tornade ce se tot intensifică și al cărei sfârșit nu se mai întrevede cu ușurință la orizont?

Incertitudinea și previziunile în continuă schimbare ne adâncesc tot mai mult în mișcarea haotică și destabilizantă a acestei furtuni de dimensiuni colosale care a cuprins în îmbrățișarea ei distructivă întreaga planetă. De la paradisurile tropicale edenice, până la metropolele fremătând de agitație și țărmurile înghețate ale Groenlandei. Nu există colț neatins de pe acest pământ și evadarea nu mai este o opțiune viabilă.

Poate că, înca o dată, ca și în cazul altor evenimente cutremurătoare, care ne amenință pe plan individual și social, singura posibilitate de escapism este într-un colțisor atent ferecat din noi înșine. Aici ne putem construi bucățica de pământ al făgăduinței, care mustește de viață, de fecunditate și care poartă germenii și promisiunea unui mâine ceva mai bun, mai îngăduitor, unde speranța își întine timidă aripile și învață din nou să zbore asemeni unei păsări rănite, care își revine ușor, ușor dintr-o lungă și solicitantă convalescență.

Chiar dacă o recunoaștem sau nu, suntem cu toți, într-o oarecare măsură, bolnavi. „Arată-mi un om sănătos și și-l voi vindeca.”, spunea Carl Gustav Jung, fondatorul psihologiei analitice.

Unii dintre noi se confruntă cu boli ale corpului, iar alții cu maladii ale spiritului, adesea mai înșelătoare și mai puțin evidente pentru ceilalți, iar uneori chiar și pentru ei înșiși. Ceilalți, și nu puțini, se confruntă cu ambele. Odata atins corpul, reverberațiile distructive ale patogenilor se răsfrâng insidios și asupra psihicului.

Ca în orice eveniment traumatic, timpul își modifică substanțial cursul, ca un râu depresionar învolburat, puternic dependent de relieful pe care îl traversează, munții și văile stâncoase abrupte pe care le traversăm în această perioadă, nu ne lasă neschimbați. Curgerea lină, senină și netulburată nu pare să mai fie parte din peisajul acestor zile tulburi. Ca în timpul inundațiilor, purtăm cu noi nisip, pietriș și alte aluviuni care se prăvălesc furioase și neputincioase în fața forțelor naturii. Se vor depozita, în cele din urmă, pe malurile existenței noastre sau vor forma mici insulițe, puncte de refugiu alcătuite din resturile tulburătoare ale vieții noastre zdruncinate, răscolite până în cele mai adânci straturi, care aduc la suprafață elemente surprinzătoare, până acum nebănuite, care vin subit odată cu mișcările din adâncuri.

De la dezorientare, la hipervigilență sau chiar amnezie, trauma ne disociază de percepția adecvată a timpului. Cum ne vor afecta amintirile pandemiei în anii ce urmează? Cum ne putem cultiva reziliența în aceasta perioadă tulburătoare? Toți avem resurse, dificultatea principală constă în a le identifica și ulterior în a le hrăni și readuce la viață. Care este locul și momentul în care ne-am simțit fericiți, protejați și linistiți că suntem în siguranță? Cum ne putem conecta la sursa de înțelepciune care să ne ghideze răbdătoare pașii? Ne putem construi o ambarcațiune care să ne ajute să navigăm pe aceste râuri învolburate, există în  noi materialul și puterea de a construi și lansa la apă propria barca de salvare.

Întreabă-te ce poți face astăzi, oricât de mic, pentru a realiza o schimbare și a nu te mai simți neputincios. Adeseori sensul poate fi găsit și prin a oferi celorlați o mână de ajutor, le putem arunca un colac, chiar dacă suntem împreună în furtună, la fel de deznădajduiți și speriați. Implicarea activă, optimismul și speranța ne pot fi importante călăuze, fără de care am cădea pradă disperării și ne-am preda neputinței.

Esențial este să devenim mai conștienți de impactul gesturilor și acțiunilor noastre, chiar și a celor mai mărunte. Mă ajuta asta sau îmi adâncește criza? Nu există nicio acțiune magică, nicio formulă universală a succesului. Parcursul poate fi la fel de divers și valid, în unicitatea lui, ca noi înșine.

Tulburările specifice traumei, cum ar fi derealizarea și depersonalizarea încep să fie experimentate, în ultimul timp, la scară tot mai largă, ca urmare directă a evenimentelor din ultima perioadă, care se afla încă în plină desfășurare. Derealizarea/depersonalizarea este senzația că lucrurile din jur nu sunt reale, că trăim ceva artificial, ca și când ne-am afla într-un vis sau film, că suntem un observator din afară și că nu luăm parte direct la ceea ce ni se întâmplă, că nu mai avem control asupra propriei persoane, ne detașăm de noi înșine, de parcă ne-am afla undeva sus, privind evenimentele ca un spectator amorțit. Toate aceste senzații sunt expresii ale unei suferințe copleșitoare, pe care nu o putem încă gestiona adecvat, sunt mecanisme de apărare în fața unor evenimente tulburătoare care amenința să ne destabilizeze. Este important să fim îngăduitori cu propria noastră persoană, cât și cu ceilalți, pentru ca straniul face, mai mult ca niciodată, parte din viețile noastre de zi cu zi. Este o situație fără precedent pentru majoritatea dintre noi și este perfect normal să ne simțim tulburați, triști, furioși, frustrați și speriați –  însă atunci când simptomele persistă și ne afectează capacitatea de a funcționa, este necesar să ne îndreptăm atenția către îngrijirea adecvată a psihicului nostru, astfel încât anxietatea și depresia să nu pună stăpânire pe existența noastră.

Unii dintre noi se vor confrunta, ca urmare a pandemiei, cu ceea ce specialiștii numesc PTSD sau tulburarea de stres post-traumatic. În linii mari, cei mai predispuși sunt cei cu istoric de tulburări ca anxietate, depresie, tulburare obsesiv compulsivă sau alte afecțiuni de natură psihologică, cei din primele linii, cei care trec printr-o perioadă de doliu (pierderea unei persoane dragi, a locului de muncă), persoanele singure, cei care au dezvoltat boala COVID-19 și oricare altă persoana ce se află în condiții de vulnerabilitate crescută. Este greu de anticipat cu exactitate ce repercursiuni va avea pandemia asupra fiecăruia dintre noi în parte.

Există însă și vești bune, transformarea pozitivă poate fi uneori accelerată de o experiență traumatică. Creșterea post-traumatică (PTG) este o teorie care explică acest tip de transformare în urma traumei. Conceptul a fost dezvoltat de psihologii Richard Tedeschi și dr. Lawrence Calhoun, la mijlocul anilor 1990, și susține că persoanelor care se confruntă cu dificultăți psihologice, le poate fi facilitată creșterea, dezvoltarea personală după experimentarea adversităților.

„Oamenii dezvoltă noi percepții despre ei înșiși, despre lumea în care trăiesc, despre cum să relaționeze cu ceilalți oameni, despre ce viitor ar putea avea și o mai bună înțelegere a modului de a-și trăi viața într-o manieră mai satisfăcătoare”, afirmă Tedeschi.

Câți dintre noi vor experimenta o creștere post traumatică? Ca și în cazul PTSD, este dificil de prezis. Dar avem câțiva indicatori care ne arată ce predispune unii oameni la a gestiona criza în sensul creșterii personale.

Se pare că există două trăsături care fac ca unele persoane să fie mai susceptibile de a experimenta creșterea post-traumatică, spune Tedeschi: „deschidere spre experiențe noi și extraversia. Acest lucru se datorează faptului că persoanele care sunt mai deschise au mai multe șanse să își reconsidere sistemele de credințe, iar extraverții sunt mai predispuși să fie mai activi ca răspuns la traume și să caute conexiunea cu ceilalți. De asemenea, femeile tind să raporteze o creștere mai mare decât bărbații, dar diferența este relativ mică.” Desigur, acest lucru nu înseamnă că dacă suntem introverți nu putem experimenta o creștere post traumatică, important este să ne conștientizăm nevoile și să nu suferim în tăcere, atunci când, de fapt, ne-am dori să împărtășim dificultățile cu care ne confruntăm.

Creșterea post-traumatică urmărește înregistrarea unui răspuns pozitiv în următoarele arii: aprecierea vieții, relațiile cu ceilalți, căutarea unor noi posibilități în viață, forța personală și schimbarea spirituală.

Dincolo de aceste studii și teorii ale oamenilor de știință, poate că cea mai mare consolare în aceste vremuri tulburi este, pur și simplu, conștientizarea faptului că nu suntem singuri și că situația este, din fericire, una temporară.

Narcisism și firimituri de pâine

Pentru cei care sunt sau au fost cu un partener narcisist – tiparele poveștilor de dragoste merg, în general, într-o direcție teribil de greșită.

Cumva, prin traiectoria mea emoțională, am reușit să-i atrag și să trăiesc cu ei și să-mi mulez inima în jurul norilor falși de nisip și gheață. Le-am auzit poveștile de aur și am văzut imperiile pe care le pretindeau – este un joc, este o piesă de teatru care se desfășoară de-a lungul întregii lor vieți.

Am învățat că nu poți experimenta dragostea adevărată cu un narcisic, ci firimituri de sentimente / emoții / fapte – nu este niciodată întreaga pâine – sunt doar firimituri de dragoste și imaginație bolnavă care au ca scop să te țină blocat pe poziție – un singuratic într-o relație din Regatul Incertitudinii.

Totul începe încântător și apoi se transformă într-o temniță, de la căldura iubirii și a fericirii la focul mistuitor al minciunilor, înșelăciunilor și durerii.

Povestea începe cu o oglindă frumoasă, care te atrage de pe fundalul portretului cu fluturi și plante edenice către un scenariu rece, de gheață, un veritabil iad al criticilor.

Din păcate, narcisicul cu care îți împărtășești viața trăiește o viață tragică și distructivă, deghizată de minciuni și imaginea Sinelui său fals.

Acest Sine fals, știe totul, iubește furia și provoacă durere celorlalți.

Dacă te lupți cu astfel de relații și trăiești și iubești înfricoșat, te rog să știi că nu ești singur.

În timp ce încearcă să echilibreze frânghia strânsă a unei realități false și a unui Sine fals, ei continuă să arunce săgeți către cei cu care sunt în competiție și pe care refuză să îi mai idealizeze.

Este abuziv, este dureros și s-ar putea să te pierzi pe parcurs în personajul carismatic al partenerului tău imprevizibil.

El este pentru totdeauna inocent și vinovăția pare să nu se potrivească în niciun fel cu vocabularul său, ca și cum și-ar fi cumpărat cuvintele de pe cele mai nobile piețe de cuvinte.

Aceste cuvinte toxice vor crea un cuib în care ești invitat să rămâi, devii antidotul care trebuie iubit și torturat și care trebuie să acționeze ca o sursă de energie inepuizabilă pentru narcisic.

Dezacordurile nu sunt opțiuni – scopul este de a distruge ținta, pe tine.

Te rog să știi că un lucru –  să te iubești pe tine însuți este primul pas către vindecarea mult dorită, de a te elibera, în final, de un iubit narcisist. Alege-te pe tine. Alege să privești fără teamă adevărul.

Elizabeth Mincu

Liz a studiat artă dramatică și teatru la Universitatea Queen Mary din Londra, una din universitățile globale de renume, cu o puternică tradiție încă de la 1785.

Este pasionată de artă în toate formele ei, de la teatru, muzică, pictură și până la poeziile pe care le scrie de peste 17 ani, în special, în scop terapeutic, și care au inspirat-o să se îndrepte și către zona de life coaching, pentru a îi învăța și pe ceilalți despre cum își pot deschide porțile propriului Univers interior și invita schimbarea în viața lor.

O educație emoțională

O persoană inteligentă emoțional știe că iubirea este o calitate, nu un sentiment, și că presupune încredere, vulnerabilitate, generozitate, umor și înțelegere sexuală. O persoană inteligentă emoțional își alocă timpul necesar pentru a își da seama ce îi conferă sens vieții sale profesionale și are încrederea și tenacitatea de a încerca să găsească un echilibru între prioritățile sale interioare și solicitările venite din partea lumii exterioare. Alain de Botton

Am descoperit recent cartea asta, de la care nu am avut inițial așteptări prea mari, dar care m-a surprins într-un mod plăcut. Aș încadra-o la categoria psihologie practică și o recomand cu inima deschisă tuturor celor preocupați de autocunoaștere, dezvoltare personală și care încearcă să iși îmbunătățească inteligența emoțională – un stâlp solid pe care ne putem clădi relații mai satisfăcătoare, vieți mai conștiente și vise mai tangibile. Sper ca, în viitor, să regăsim printre materiile predate în școli și o astfel de educație, care ne-ar putea pune la adăpost de multe dintre dezamăgirile și dificultățile primilor ani ca adolescenți sau tineri adulți.

Eram deja familiarizată cu proiectul lui Alain de Botton, scriitor și filosof – The school of Life (scurte filmulețe animate care tratează diverse subiecte și problematici cotidiene care ne frământă pe fiecare dintre noi și care, uneori, ne răpesc darul nopților liniștite).

I-am recunoscut instant modul clar și concis de a trata diverse tematici complexe, sintetizate în câteva puncte esențiale și ușor de digerat, chiar și pentru cei care nu au cunoștințe vaste de psihologie. Am savurat cartea cu deosebită plăcere, mai ales că am citit-o parcă auzind vocea gravă și relaxanta a autorului, care mi s-a întipărit clar în minte datorită filmulețelor educaționale de pe canalul de Youtube.

Cartea tratează subiecte de la un nivel individual la unul mai larg, fiind structurată în următoarele părți: Sinele (despre cum suntem adesea străini față de noi înșine, despre importanța cunoașterii trecutului personal, despre terapiile disponibile și ce se întâmplă într-o relație terapeutică), Ceilalți (puncte de vedere diferite despre ce înseamnă bunătatea, șarmul și calmul și cum ne putem raporta într-un mod mai sănătos la ele), Relațiile (cu siguranță, una din cele mai așteptate părți pentru mulți, tratează idei despre distructivitatea idealurilor romantice, cum ajungem împreună într-un cuplu, despre importanța sexului și rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm), Munca (printre altele, și despre cum putem face pace cu ea), Cultura (care se poate dovedi, chiar daca poate nu ne-am aștepta, salvarea noastră ca indivizi, dar și ca societate).

Un scris foarte lucid, pe alocuri poate chiar dezamăgitor de realist pentru unii dintre noi, dar care își propune să arunce o rază de lumină în negura în care ne-am cufundat uneori pe parcursul vieților noastre imperfecte. Cred că marele merit al cărții constă și în puterea de persuasiune, de a ne determina să ne angajăm într-o fructuoasă muncă introspectivă și de a porni pe drumul perpetuu al devenirii de sine.

Las mai jos câteva citate care mi-au plăcut, deși a fost dificil să selectez, iar aici mai punctez ceva care mi-a plăcut, faptul că la final, cartea are câteva pagini libere dedicate notițelor.

Sper să vă inspire și să vă trezească și vouă interesul și pofta de lectură 😊 Merita!

O persoană inteligentă emoțional știe că iubirea este o calitate, nu un sentiment, și că presupune încredere, vulnerabilitate, generozitate, umor, înțelegere sexuală și resemnare selectivă.

O persoană inteligentă emoțional își alocă timpul necesar pentru a-și da seama ce îi conferă sens vieții sale profesionale și are încredere în tenacitatea de a încerca să găsească un echilibru între prioritățile sale interioare și solicitările venite din partea lumii exterioare.

Nu are niciun rost să țintim spre sănătate mintală; ar trebui în schimb să facem un țel din a avea o relație înțeleaptă, pricepută și stăpână pe sine cu nebuniile noastre nenumărate sau ceea ce am putea numi nebunie sănătoasă.

Maturitatea implică acceptarea cu bunăvoință a ideii că suntem cu toții – asemenea marionetelor – manipulați de trecut.

Mințim când ne arătăm extrem de veseli. Pare, în mod convenabil, aproape imposibil să distingi asta de fericire. Dar, prin trăsătura sa lipsită de scrupule și prin optimismul său exagerat, veselia agresivă are prea puțin de a face cu adevărata satisfacție. Persoana care este în mod neîncetat veselă nu vrea doar senzația de fericire; ea nu tolerează că ar putea fi tristă în vreun fel, atât îi sunt de neexploatate și potențial copleșitoare sentimentele sale de dezamăgire și mâhnire în spate.

În relații, avem destulă iubire de sine pentru a ieși dintr-o relație toxică? Sau suntem atât de nemulțumiți de noi înșine încât credem că merităm fără doar și poate doar lucruri rele? 

Dragostea de sine este calitatea care determină cât de buni prieteni putem fi cu noi înșine și cât de mult rămînem de partea noastră, de la o zi la alta.

În alegerea partenerului de viață, Romantismul ne sfătuiește să ne ghidăm după atracția imediată. În ceea ce privește viețile noastre profesionale, suntem îndemnați să ne alegem slujbele în funcție de ceea ce simțim. Suntem, mai presus de orice, încurajați să nu gândim prea mult, ca nu cumva cel mai mic motiv rațional să învingă înțelepciunea emoțională.

Cartea poate fi comandată aici.

Prin tunelul singurătății

În ultimele luni, am venit tot mai des în contact cu sentimentul de a fi singur, pe care l-am experimentat eu însămi și cu care am rezonat, adeseori, atunci când îmi erau expuse trăirile similare ale celorlați, intensificate de schimbările din timpul carantinei și ulterior de recomandările, încă în vigoare, privind distanțarea socială. Ne întâlnim tot mai des pe Zoom, alegem alteori să nu vizităm persoanele dragi, mai vulnerabile, din teama că prezența noastră ar putea reprezenta un pericol pentru ceilalți. Deși ușor, ușor ridicarea restricțiilor ne permite să interacționăm mai mult cu alte persoane, viața și modul nostru de relaționare nu vor mai avea, pentru o lungă perioadă, forma cu care am fost obișnuiți.

Suntem ființe sociale, iar colectivitatea a fost cea care, pentru o lungă perioadă de timp, a reprezentat pavăza la care ne-am dezvoltat și evoluat permanent ca indivizi și societăți. Nevoia de a  căuta compania și siguranța pe care ne-o oferă grupul este adânc înscrisă în genele noastre.

Dincolo de pandemia recentă, există o tendință puternică de a considera singurătatea ca fenomen modern, sau chiar doar ca pe o maladie contemporană. De multe ori, de exemplu, este descrisă ca un fel de „înstrăinare” provocată de tehnologiile noastre sau de fenomenul globalizării, deoarece în marile metropole, în mod paradoxal, oamenii se simt din ce în ce mai izolați și mai singuri. Experimentăm singurătatea atunci când ne simțim deconectați de persoanele importante din viața noastră, respinși de un grup sau chiar de către societate.

Dacă privim retrospectiv, vom constata că de-a lungul istoriei, oamenii au suferit întotdeauna și pretutindeni de sentimente de singurătate acută și că întreaga lor existență a fost consumată de lupta de a scăpa de soarta însingurării.

Singurătatea a fost o experiență și un distres pe care l-am experimentat extrem de timpuriu și care a existat cu noi, pe parcursul vieții, uneori mai atenuat, alteori și-a arătat colții din negura nopții și ne-a forțat să conștientizăm cât de acut simțim lipsa unei alte persoane semnificative cu care să ne împărtășim cele mai profunde sentimente, emoții și dorințe. Opusul singurătății nu este orice companie, ci intimitatea autentică pe care puține relații ne-o pot oferi.

James Lynch, în The Broken Heart, relatează povestea legendară a lui Edward II din Sicilia, care a conceput un experiment pentru a descoperi limbajul original al omenirii, privând copiii nou-născuți de îngrijirea mamei lor naturale și instruindu-i pe îngrijitori să nu vorbească cu sugarii. Din păcate, experimentul s-a dovedit a fi un eșec, deoarece toți copiii au murit.

Atât de intolerabilă este singurătatea că, în timpul experimentelor de privare senzorială, oamenii creează personaje umane sau animale imaginare pe post de însoțitori.

Singurătatea cronică își are rădăcinile atât în factori interni, cât și externi și ne impactează viața în moduri adeseori greu de tolerat și gestionat, provocând tulburări psihice și somatice depresie, anxietate și fiind un factor de vulnerabilitate pentru diverse afecțiuni corporale – boli de inimă, diabet s.a.m.d.

Adeseori individul singuratic, fără o formă de spiritualite și izolat complet de societate va ceda, în mod inevitabil, dezintegrării. Mai precis, este convingerea exprimată de numeroși cercetători că personalitatea oricărei persoane care încearcă să supraviețuiască singură se va deteriora spre o formă de boală fizică sau nebunie.

Însuși psihiatrul Carl Jung se bazează pe antichitate atunci când sugerează o legătură simbolică între mitul Prometeu și singurătate.  Potrivit lui Jung, furarea focului de către Prometeu reprezintă un pas către o conștiință mai largă. Astfel, Titanul răzvrătit jefuiește zeii și câștigă cunoștințe tot mai mari (focul ca și lumină, lumina ca și cunoașterea) și, deși aduce beneficii omenirii, totuși, prin aceasta, se ridică deasupra oamenilor și se înstrăinează de ei, de umanitatea pe care a încercat, de fapt, să și-o apropie. „Durerea acestei singurătăți este răzbunarea zeilor, căci el nu se mai poate întoarce niciodată în lumea oamenilor. El este, după cum spune mitul, înlănțuit pe stâncile solitare din Caucaz, părăsit de Dumnezeu și de om ” (Jung, Works, Vol.7, 156-157). Prometeu, un titan, nu este nici zeu, nici om; este exilat, singur. El este o figură marginală. Furând focul, el a furat lumina, simbolul cunoașterii și al conștiinței. Și pedeapsa lui este cunoașterea rezultată că este complet singur.

Singurătatea constituie astfel o structură inevitabilă a conștiinței de sine, care fundamentează încercarea disperată a fiecăruia dintre noi, separat, de a transcende închisoarea noastră mentală în căutarea refugiului accesat prin comunicarea cu o altă persoană.

Fiind expuse cele de mai sus, este legitim să ne întrebăm dacă există totuși un remediu pentru singurătate. În acest sens, aș dori să aduc în discuție o trăire care este adesea confundată cu singurătatea, și anume, solitudinea. Solitudinea este despre a fi, în mod confortabil, singuri cu noi înșine, de a ne bucura de propria noastră prezență, de a interacționa în mod constructiv cu părțile noastre cele mai profunde, de a ne cunoaște și comunica cu sufletul nostru. Provocarea solitudinii este de a ne găsi echilibrul, de a accesa puterea și cunoașterea propriei ființe. De a nu mai căuta surse externe care să ne umple golul interior. Atunci când vom putea stabili o relație pozitivă cu noi înșine, vom fi, cu siguranță, o companie și un interlocutor mai empatic, deschis și îmbogățitor și pentru celălalt.

Deși nu există remedii universal valabile, a practica cu succes solitudinea, poate fi un pas către a experimenta, într-un mod mai puțin tulburător, singurătatea.

Potrivit lui Rollo May, „principala problemă a oamenilor din deceniul mijlociu al secolului al XX-lea este goliciunea”; „Oamenii simt un vid, un gol”; ei intră în contact cu „o oarecare lipsă din ei înșiși.” Mai mult, acesta este înclinat să susțină că „sentimentele de goliciune și singurătate merg împreună”.

Printr-un demers de introspecție, ne vom putea conecta la acest gol, vom putea simți și înțelege ce se află în spatele temerilor noastre cele mai tulburătoare și ne vom putea rearanja peisajul interior, vom putea evolua de la dizarmonie la armonie și la o oarecare pace interioară, care ne va permite să construim relații mai autentice și mai îmbogățitoare, dar și acceptarea faptului că, dincolo de relațiile noastre, vom fi, într-o anumită măsură, singuri, fără a ne mai teme de realitatea noastră interioară.

Cunoașterea autentică de sine ne poate conduce către experimentarea unor conexiuni sociale mai pline de sens și adecvate pentru noi înșine, către o deschidere și disponibilitate față de ceilalți. A ne deschide față de ceilalți în ciuda propriilor suferințe e un obiectiv care necesită răbdare, exercițiu și pași mici, fără a cădea, pe cât posibil, în capcana nevoii de gratificare imediată și de a accepta, că este posibil să și eșuăm, fără a ne priva de posibilitatea de a încerca din nou și a îmbrățișa o atitudine activă atunci când ne dorim compania cuiva.

Un substitut pentru iubire?

Suntem aruncați în vâltoarea vieții, goi și neputincioși. Total dependenți de un altul, de a cărui compasiune, grijă și dragoste atârnă firul subțire al existenței noastre. Suntem nevolnici, speriați, am experimentat deja durerea, prin prima noastră experiență semnificativă – propria naștere. Am cunoscut timpuriu disconfortul și tânjim la reîntoarcerea în paradisul pierdut. Suntem convinși că putem regăsi și savura edenul doar prin relația cu o altă persoană. Tânjim la fuziunea, căldura și sentimentul familiar al conținerii – suntem o esență care își caută permanent vasul. Pe parcusul sinuos al propriei vieți, ne țesem din dorințe, visuri și neliniști, pânze iluzorii care ne promit beatitudinea regăsirii.

Mai târziu, pe parcursul vieții, într-o căutarea asiduă uităm să ne întoarcem către noi înșine. Uităm că cea mai importantă persoană din viața noastră suntem chiar noi. Nu vrem să experimentăm singurătatea, pe care o percepem ca aducătoare de suferință, uitare, abandon. Cei mai mulți dintre noi nu am învățat să tolerăm lipsa unei persoane semnificative pentru că această absență ne evocă toate angoasele existențiale, care ne-au dezbinat în mii de bucăți universul vulnerabil, ne-au împins către limita paroxistică a neputinței.

Nu vrem să ne întorcem în beciul primelor suferințe, e întuneric, frig și doare – de ce s-ar supune cineva, în mod deliberat, acestui supliciu? Pentru că acolo a rămas copilul nostru interior, pentru că îl așteaptă încă pe adultul de azi să îi ofere un strop de căldură, hrană și alinare. Inconștientul e atemporal, nu cunoaște timpul istoric – unele părți din noi sunt înghețate încă, au rămas blocate în mlaștina nedreptății, dar damnarea nu trebuie neapărat să fie eternă, ca în tulburătorul mit al lui Sisif, care împingea veșnic o stâncă uriașă ce se tot rostogolea la vale.

Știm să ne iubim pe noi înșine doar daca am fost, în mod autentic și necondiționat, iubiți de prima persoană cu care am interacționat, de cea din al cărei aluat genetic am fost modelați. Adevărul e că suntem toți vase peticite, avem răni, unele mai vizibile, altele sunt adânc ascunse sub un strat gros de lut, alte crăpături se întrevăd cu ochiul liber, ne rușinăm de ele, am face orice să le reparăm ca și când nu ar fi existat niciodată. Ne e greu să acceptăm că imperfecțiunile au propria lor frumusețe și propriul lor adevăr, adeseori negat. Marea misiune a vieții noastre este să ne recompunem, din mii de bucăți împrăștiate, rătăcite pe solurile mișcătoare și amăgitoare ale propriei existențe.

Iubirea de sine este cel mai important stâlp al stimei de sine, fără ea nu putem clădi nimic durabil și autentic – concepția pe care o avem despre noi înșine și încrederea în propria persoană își găsesc rădăcinile aici, în cât de multă dragoste suntem capabili să ne oferim.

Adeseori, încercăm să compensăm un deficit al iubirii de sine printr-o multitudine de cârje, menite să susțină fundația șubredă a edificiului stimei de sine, de la anestezierea suferinței psihice cu substante intoxicante, sabotarea propriei vieți, intrarea în relații distructive, până la activități, aparent mai puțin nocive, cum ar fi achizițiile obsesive și compulsive, intervențiile estetice în exces, mâncatul emoțional, dependența de cumpărături, de rețelele sociale, refugierea în muncă, iar lista poate continua – toate acestea reprezintă, de fapt, modalități de evadare din sine. Lumea noastra interioară este atât de intolerabilă, încât am face orice să o reducem la tăcere, să o acoperim cu vacarmul agitației noastre zilnice.

Pentru iubirea de sine, nu există însă substitut. Oricât am încerca, prin aceste modalități artificiale, nu vom reuși să ne acoperim rănile, nu aici este locul în care sălășluiește vindecarea, lumea materială nu poate să ne ofere hrana emoțională de care avem atât de multă nevoie, ci doar ne adâncește într-o căutare himerică fără de final.

Iubirea de sine nu este echivalentul egoismului sau al narcisismului, persoanele narcisice sunt, de fapt, incapabile de iubire autentică, atitudinea lor este o compensare a lipsei de valoare resimțite, egoul inflaționat ascunde un copil rănit, nevăzut, care pretinde de la ceilalți toată atenția și prețuirea de care a fost privat în copilărie.

A ne iubi pe noi înșine este o virtute și o artă.

Photo by cottonbro on Pexels.com

Spre deosebire de îndrăgostire, care se bazează preponderent pe proiecțiile pe care le facem asupra obiectului adorației noastre, dragostea matură are ca fundament cunoașterea, ne iubim partenerul pentru că îl cunoaștem și înțelegem, același lucru se aplică și față de propria noastră persoană.

„Cunoaște-te pe tine însuți” are implicații și ramificații numeroase, iar una dintre ele este că ne oferă posibilitatea de a ne iubi în mod autentic si necondiționat, în ciuda slabiciunilor, vulnerabilităților și anxietăților noastre. Viața ne-a făcut imperfecți, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne crucificăm pentru greșeli sau defecte sau că nu suntem demni de afecțiune, compasiune și respect.

Ca toate lucrurile care exista pe acest pământ, frumoase în imperfecțiunea lor, la fel este și dragostea pe care ne-o purtăm, oricât am șlefui-o. Să nu cădem în capcana de a considera că iubirea de sine este un panaceu, că ne va salva de toate suferințele și greșelile viitoare – recăderi vor exista uneori, viața este, aproape întotdeauna, imprevizibilă… la fel și reacțiile noastre, modalitățile noastre de a gestiona un eveniment care ne perturbă existența. Vor mai exista, probabil, întâmplări care ne vor destabiliza, care vor genera o regresie către vechile căi, dar odată descoperit drumul către iubirea de sine, el va fi regăsit cu o mai mare ușurință în viitor, în ciuda impulsurilor noastre de a ne biciui, de a ne refuza compasiunea, iertarea și tandrețea.

Pe final de articol, pentru a reveni către lumea materială, tangibilă, ne putem pune următoarea întrebare pertinentă – dincolo de bunăstarea și echilibrul emoțional pe care ni-l oferă, ne aduce iubirea de sine și alte beneficii concrete?

Un studiu al Universității Harvard a descoperit dovezi convingătoare că persoanele cu o stimă de sine ridicată sunt mai fericite, mai predispuse să finalizeze sarcini dificile și să persevereze în fața eșecului. Se recuperează mai repede după dezastre, pot recunoaște mai repede și abandona obiectivele nerealiste. Aceste persoane prezintă un risc mai scăzut de boli cardiovasculare și un sistem imunitar mai puternic, iar nivelul de hormom al stresului (cortisol) este mai scăzut și revine la normal mai repede după un vârf.

Așadar, iubirea de sine ne oferă o fundație solidă pentru a ne regenera, nu doar psihic, ci și fizic. Iubirea este însăși esența vieții.

Relația cu un partener narcisic – pași către recuperare

„Cât de înfometat trebuie să fi fost dacă inima mea a devenit hrană pentru ego-ul tău.” Amanda Torroni

A fi într-o relație cu un partener narcisic este echivalentul unui razboi psihologic, o reală traumă care poate scoate la suprafață și reactiva răni din propria copilărie – pe care le-am îngropat adânc și care necesită acum atenția și îngrijirea de care au fost private.

Relațiile reprezintă căi valoroase prin care ne putem reconecta la interiorul nostru, arunca o privire în adâncurile propriei ființe și descoperi mecanismele prin care am permis să fim angrenați într-un parteneriat atât de nociv pentru starea noastră emoțională. Propriul echilibru a fost puternic destabilizat, ne simțim copleșiți, răniți, neîndreptățiți, devalorizați, furioși și abandonați.

Mirajul relației a fost destrămat, iar adevărata față a partnerului revelată – am căutat Edenul, dar ne-am trezit aruncați într-un veritabil infern. Vestea bună este că acum am început complexul drum al îndreptării către lumină, iar furtuna pe care am îndurat-o se apropie de sfârșit. Vindecarea ni se arată la orizont și stă în puterea noastră să învățăm din această experiență, să o integrăm și să dezvoltăm mecanisme mai sănătoase de relaționare astfel încât să nu mai cădem pradă unor asemenea vampiri.

Persoanele narcisice se pot dovedi reali vampiri psihici, care ne secătuiesc de energie, se hrănesc cu gratificarea de care au atât de multă nevoie – de laudele, adulația, afecțiunea, timpul și atenția noastră absolută și nu este de mirare că majoritatea celor care se află într-o astfel de relație ajung să se simtă epuizați și secătuiți. Foamea emoțională perpetuă a narcisicului este o plagă pe care ajungem să o experimentăm pe propria piele.

Desigur, conceptul de victimă implică, de cele mai multe ori, noțiunea de pasivitate, dar lucrurile sunt rareori alb-negru, aș spune aproape niciodată atunci când vine vorba de alegerile noastre. A intra într-o relație presupune, în primul rând, a face o alegere, deși adeseori alegerea este una inconștientă, profund influențată de experiențele noastre timpurii, relaționarea cu părinții, lipsa unor modele sănătoase și constructive, tendința de a repeta experiențe dureroase, stima de sine redusă, identificarea cu rolul de salvator și tendința de a îi repara pe alții, iar lista poate continua.

Pentru fiecare există un set particular de motivații și structuri interioare care stau la baza unor astfel de relaționări și care pot fi relevate printr-un proces de introspecție, care vine la pachet cu o serie de confruntări și conștientizări, durere, dar și cu o dulce eliberare din lanțurile invizibile ale propriilor mecanisme inconștiente care ne-au guvernat viața.

Cea mai bună modalitate de a ne regăsi echilibrul, starea de bine și realiza vindecarea după o astfel de experiență tulburătoare este, cu siguranță, prin intrarea într-un proces terapeutic, care nu doar că ne va elibera din mrejele acestui tip de relaționare, dar ne va duce la o mai bună înțelegere a propriilor mecanisme de relaționare, ne va conecta în mod autentic cu propriul suflet astfel încât să ne creștem inteligența emoțională și ingriji rănile.

Sunt însă și o serie de pași pe care îi putem face singuri pentru a porni pe propriul drum al eliberării. Recuperarea se referă la câștigarea lentă a unei noi perspective și înțelegerii motivațiilor și mecanismelor proprii pentru a ne putea vindeca și dezvolta. Deosebit de important este să nu ne gândim la recuperare ca la o cursă contra-cronometru –  creșterea, schimbarea și redescoperirea necesită timp.

• Fă o listă cu beneficiile pe care le vei avea dacă îl vei elimina pe narcisic din viața ta

Probabil că narcisicul îți monopolizează gândurile și stările emoționale în acestă perioada și e perfect normal, nu trebuie să te blamezi pentru asta. Ai suferit o traumă și este normal să îți dorești să înțelegi mai multe despre motivele lui, modul de relaționare și supliciile la care te-a supus. Negarea poate fi un fel de amortizor al șocului suferit, o parte a procesului de doliu pe care îl experimentezi atunci când se sfârșește ceva important. Acel ceva poate fi o relație sau iluzia a ceea ce ar fi trebuit să fie relația.

Încet vei învăța să îți schimbi focusul de la partenerul tău către propria ta persoană. Tu ești bunul tău cel mai de preț și este necesar să acționezi în consecință. Gândește-te la tine, la nevoile tale și la sufletul tău – încearcă să vizualizezi cum îți va schimba viața în bine absența narcisicului.

• Nu te lupta cu stările tale, acceptă-le, stai cu ele – e ok să te simți incomfortabil, e o stare temporară

Poate că acum simți că există un gol în interiorul tău pe care ai da orice să îl poți umple. Încearcă să stai cu acest sentiment, intră în contact cu tine și încearcă să porți un dialog cu propria ta persoană – se poate dovedi o activitate plină de revelații. Deși sufletul tău poate fi acum cufundat în întuneric, acolo zac părți din tine care au fost uitate, neglijate și care au tresărit la iubirea ideală pe care partenerul o promitea. Stă în puterea ta să le oferi grija, compasiunea și atenția de care aveau atât de multă nevoie. Aceasta este doar o etapă în așteptarea luminii.

• Acceptă că nu îl vei putea schimba pe narcisic, dar îți poți crește inteligența emoțională pentru a nu mai intra în relații cu astfel de persoane

Inteligența emoțională este un concept care devine din ce în ce mai popular și pe bună dreptate, este un aspect care ne influențează semnificativ calitatea vieții. Este, în esență, capacitatea de a înțelege anumite componente cheie ale funcționării emoționale, atât ale noaste, cât și a celor din jur. Cum ar fi, capacitatea de introspecție, comunicare asertivă, capacitatea empatică, stima de sine sănătoasă, capacitatea de a dezvolta mecanisme de coping constructive, relații consțiente, iar lista poate continua.

• Fă o listă cu motivele pentru care l-ai primit pe narcisic în universul tău

Probabil că ești una din persoanele care se identifică cu rolul de salvator, simți o atracție către persoanele care se află în suferință și îți dorești să le vindeci, să le ușurezi suferința și să le dai ajutorul, dragostea și afecțiunea de care au fost private. Acum e rândul tău să beneficiezi de toate aceste lucruri, poți fi propria ta salvare, trebuie doar să îți reorentiezi atenția către tine și să continui călătoria către vindecare.

Alte lucruri pe care le poți face pentru a depăși această perioadă din viața ta și imbunătăți reziliența

• Recunoaște-ți nevoile, acordă-ți timpul și îngrijirea de care ai nevoie
• Acceptă-ți vulnerabilitatea, contrar credinței populare, este un semn de putere și nu trebuie să simți rușine sau vinovăție pentru asta
• Permite-ți să stai în tăcere, uneori nu e necesar să reacționăm, în special cu oamenii iraționali

Relația cu un partener narcisic – cum o recunoști

Durerea iubirii narcisice are o istorie îndelungată, ale cărei rădăcini pot fi regăsite în mitologia greacă, în povestea de dragoste neîmpărtășită dintre Narcis și nimfa Echo.

În Metamorfoze, Ovidiu ne spune povestea lui Echo, care fusese blestemată, pentru că îl ajutase pe Zeus să își ascundă infidelitățile, astfel încât să nu poată vorbi decât repetând cuvintele spuse de alții (ecoul). Plimbându-se prin pădure, frumosul Narcis, un tânăr arogant, este văzut de nimfă, care se îndrăgostește iremediabil de acesta. Simțind că este urmărit, Narcis întreabă „Cine este aici?” Echo, nu îi poate răspunde însă, și repetând doar ultimul cuvânt „Aici”, se îndreaptă plină de bucurie și optimism către el. Încercând să îl îmbrățișeze, este respinsă brutal de Narcis, așa cum făcuse și cu celelalte femei care se îndrăgostiseră de el. Echo, copleșită de durerea respingerii, s-a stins, iar din ea nu a mai rămas decât ecoul. Zeița răzbunării, Nemesis, este înfuriată de firea superficială și arogantă a tânărului, blestemându-l să se îndrăgostească de propria reflexie.

Într-o vară, însetat după vânătoare, Narcis se apleacă deasupra unui lac și se îndrăgostește iremediabil de propria sa imagine reflectată în apă, fără a conștientiza că se îndrăgostise de el însuși. În cele din urmă, a murit de durere pentru că nu putea ajunge la obiectul adorației sale.

Tragedia poveștii de dragoste, profund distructivă pentru ambii parteneri, ilustrează fidel drama prin catre trec multe cupluri moderne – incapacitatea de a iubi în mod autentic, lipsa de conștientizare, egoul inflaționat, respingerea brutală, durerea nemărginită și finalul dramatic care este resimțit ca un veritabil blestem.

Teoria psihanalitică postulează faptul că narcisismul este o stare în care energia libidinală este îndreptată către sine și nu către ceilalți, ceea ce împiedică dezvoltarea iubirii față de un partener.

Ceea ce îl caracterizează pe narcisic este o imagine de sine grandioasă, nevoia compulsivă de admirație, lipsa de empatie, aroganța, invidia, manipularea pentru a își atinge propriile scopuri și exploatarea celorlalte persoane.

Relațiile intime patologice ale narcisicului

Adeseori, relațiile intime ne arată o față a partenerului care este mai greu de cunoscut în societate, unde imaginea de sine este atent construită și controlată, iar ceilalți nu îi pot recunoaște cu ușurință nucleul narcisic. Acesta poate dezvolta cu succes relații interpersonale aparent funcționale, dar superficiale, însă într-o relație de cuplu poate deveni vizibilă pendularea sa continuă între nevoia de apropiere și cea de îndepărtare, cauzată de teama de a fi respins. Narcisicul se teme de propria vulnerabilitate, așa că preferă să fie în control și să se îndepărteze când simte că intimitatea îl copleșește, care îi evocă fragmente intolerabile din rănile sale timpurii.

În copilăria sa, narcisicul a suferit o traumă semnificativă, care i-a cauzat „rana narcisică” – pierderea iubirii, respingerea și eșecul resimțit lasă în urmă o rană sângerândă ce influențează semnificativ dezvoltarea și relațiile ulterioare. Această rană se reactivează de fiecare dată când narcisicul simte că nu este atât de important, dorit sau iubit pe cât își dorește (aceasta dorință, adeseori, nu cunoaște limite), ceea ce îi amenință echilibrul precar în care se află, căci în esență, dincolo de masca afișată, nu se consideră demn de a fi valorizat și iubit.

Realitatea sa este distorsionată, interpretează excesiv orice semn fin de respingere, căutând inconștient confirmarea că este lipsit de valoare și incapabil de a trezi sentimente autentice de iubire din partea partenerului, retrăind agonia din primii ani de viață.

Narcisicul își dorește o relație simbiotică, în care să simtă că el și cealaltă personă sunt o singură ființă, disponibilitate permanentă, iubire necondiționată, satisfacerea imediată a tuturor nevoilor – în esență își dorește lucrurile de care copilul foarte mic a fost privat. Idealizează partenerul și apoi îl devalorizează, îl respinge cu furie – căci nimeni nu poate susține pe termen lung proiecțiile sale și nu îi poate oferi senzația de atotputernicie pe care o caută cu nesaț. Narcisicii sunt extrem de seducători, iar ideația lor privind sufletul pereche este adeseori foarte atractivă pentru partener, care este copleșit în faza inițială a relației cu dovezi de afecțiune, măgulit, ridicat pe un piedestal, pentru ca apoi, netolerând limitările realității, să fie doborât cu brutalitate și aruncat în temnița desconsiderării și învinovățirii.

Furia narcisicului atinge uneori cote inimaginabile, este extrem de agresivă, iar reacțiile violente și ostilitatea, dorința de răzbunare pentru că partenerul nu poate satisface standardele sale ideale, sunt legate, în special, de situațiile în care percepe cea mai mică urmă de respingere, critică sau nesupunere.

Narcisicul este lipsit de empatie, nu poate percepe o situație din perspectiva celuilalt și pare privat de capacitatea de a ierta, este o victimă care s-a tranformat, ca adult, în torționar. Eforturile sale continue se concentrează pe a-și hrăni imaginea de sine inflaționată, iar furia sa este folosită adesea într-un mod manipulativ, pedepsind partenerul pentru că nu îi poate servi ca oglindă a propriei perfecțiuni iluzorii, fiind adesea preocupat de fantezii de putere, succes nelimitat, frumusețe sau dragoste ideală.

Dorința de a fi validat și admirat nu cunoște limite și izvorăște dintr-un sentiment al propriei inadecvări, în cursul unei dezvoltări normale copilul învață de la părinți că este demn de iubire, respect și considerație, lucru care nu este dependent de performanțele sale, de fizic sau de statut – în cazul narcisicului, aceste aspecte necesare nu au fost realizate, iar întreaga sa viață este dedicată căutării neîncetate a iubirii absolute.

Care este partenerul tipic ales de un narcisic?

Photo by Everton Vila on Unsplash

Narcisicul are nevoie de o altă personă care să reprezinte sursa proprie de gratificare narcisică.

Adesori aceștia au un veritabil radar pentru a identifica persoanele care le pot satisface nevoile de admirație, putere și iubire ideală, care să îi poată „hrăni” – o tipologie de persoană care este adesea aleasă este cea care are un nivel ridicat de empatie, altruism și care este foarte receptivă la nevoile celorlalți. Este o alegere complementară, narcisicul și empatul situându-se la polii opuși ai scării de empatie. Persoanele foarte empatice și senzitive se pot conecta cu ușurință la stările interioare ale celorlalți și au adeseori dificultăți în a pune limite. Într-o relație sănătoasă există, adesea, un echilibru în ceea ce privește acțiunile de „a da” și de „a primi”, lucru care, de cele mai multe ori, nu se întâmplă într-o astfel de relație toxică.

Perspectivele vindecării sunt destule de rezervate, iar o reabilitare a relației de cuplu rezidă tocmai în capacitatea de introspecție a partenerilor, de a empatiza, de a conștientiza dinamica în care se află și de a invita schimbarea în viața lor. Dacă ambii parteneri își doresc, se poate recurge la terapia de cuplu – aspectul esențial este însă ca această intenție să fie una împărtășită în mod autentic.

Povestea narcisicului este tragedia lui Narcis, care nu a putut primi dragostea, a copilului vulnerabil și veșnic rătăcitor care nu poate tolera realitatea crudă și care, în procesul căutărilor pe tărâmul idealului, face numeroase victime, ce îl acompaniază pentru o perioadă în lumea propriilor tenebre.

Workshop online – Trezirea eroului interior

➡️ Format ONLINE, 3 August, ora 18:30-21:00

Bine ai venit în propriul tău sanctuar!

Poate că nu este un loc pe care îl cunoști foarte bine și este normal să te simți puțin pierdut/ă la început.

Noi suntem aici pentru a te ghida prin labirintul sufletului tău, iar împreună vom descoperi comori neprețuite, resursele tale interioare!
Reconectându-ne la eroii pe care i-am admirat, putem găsi o modalitate de a extrage seva vieții, de a mobiliza propriile resurse interioare, de a pute accesa elementele ajutătoare care să ne deblocheze etapă cu etapă propria călătorie către împlinirea potențialului și a găsirii sensului.

Acest atelier destinat trezirii eroului interior vine pentru a te ajuta să îți găsești super-eroul, indiferent dacă este mitic – de la Ares la Poseidon, de la Afrodita la Hera – până la eroii tăi de zi cu zi, fie că te regăsești în Game of Thrones sau în alt basm modern.
Vulnerabilitatea ta este un semn de putere. La fel ca și durerea ta – schimbările constante și modurile tale de a te reconstrui – bucată cu bucată.

Majoritatea poveștilor sunt, într-o formă sau alta, despre pierderea inocenței, despre conștientizare și despre a învăța să privim dincolo de aparențe. Poate că o ceață densă ne blochează acum viziunea, poate că drumul nu e clar, rătăcim pe cărări sinuoase, iar destinația pare inaccesibilă. Eroul nostru se află în fața unei încercări, trebuie să ne reorientăm privirea către interior, să ne conectăm la curajul și înțelepciunea care mocnesc în adâncuri, să reaprindem flacăra pasiunii și a vieții – să repunem pe făgașul dorit propria noastră viață.

De multe ori în viață, poate că ți s-a cerut să te încadrezi într-un tipar și să fii o persoană perfectă, cea pe care societatea și-o dorea. Faci anumite lucruri pentru a fi mândria familiei și persoanelor dragi, faci ceva care este apreciat în ochii societății și care oferă un sentiment de realizare.

Suntem aici pentru a îți arăta că ai văzut doar vârful aisbergului atunci când vine vorba de sufletul tău. Vom vorbi despre conexiuni – despre natură – despre artă și despre cum fiecare moment este despre a te iubi și a te descoperi pe tine însuți. Cum? Descoperind și păstrând supereroul în viața ta și construindu-i puterile zi de zi.

➡️ Metoda: Exerciții practice și imagerie ghidată, special concepute pentru a te ajuta să conștientizezi dinamici, să identifici și să mobilizezi resursele personale, să privești lucrurile într-o manieră diferită, mai constructivă și, nu în ultimul rând, care să te ajute să îți conștientizezi emoțiile și sentimentele– împreună vom integra toate aceste elemente pentru ca tu să ai o viață mai bogată! Este o activitate de scurtă durată, dar cu un impact puternic, grație energiei grupului.

Te așteptăm cu drag la practica ta de Super-erou!

📌 3 August, ora 18:30-21:00
Linkul pentru conectare va fi comunicat participanților în ziua evenimentului
🔹Contribuția pentru participare: 20 EURO

Ghizii tăi
Alexandra Drăgoi – Alexandra este psiholog acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cod personal 19794. Are formare în psihologie clinică, hipnoză și terapii de scurtă durată, psihologie analitică, iar în prezent urmează o formare în psihanaliza copilului și adolescentului. Crede că înainte de a însoți o altă persoană pe drumul soluționării unor probleme esențiale și al cunoașterii de sine, este necesar ca psihologul însuși să parcurgă cu succes această îmbogățitoare călătorie personală, având peste 500 de ore de analiză proprie.

Elizabeth Mincu – Liz a studiat artă dramatică și teatru la Universitatea Queen Mary din Londra, una din universitățile globale de renume, cu o puternică tradiție încă de la 1785.
Este pasionată de artă în toate formele ei, de la teatru, muzică, pictură și până la poeziile pe care le scrie de peste 17 ani, în special, în scop terapeutic, și care au inspirat-o să se îndrepte și către zona de life coaching, pentru a îi învăța și pe ceilalți despre cum își pot deschide porțile propriului Univers interior și invita schimbarea în viața lor.

Poți efectua plata prin următoarele modalități

Plătește prin PayPal

Sau plătește cu cardul aici

*După efectuarea plății, te rugăm să trimiți un mail la integrocenter@gmail.com

Linkul pentru participare va fi transmis în ziua evenimentului.

Poveștile și limbajul arhetipal al sufletului nostru

Poveștile există în viața noastră încă din cele mai vechi timpuri, fie că erau transmise prin viu grai într-un trib, la gura sobei de vocea caldă și înțeleaptă a bunicilor, de părinții care ne purtau pe alte tărâmuri înainte de culcare, fie că ni le citeam singuri din cărțile viu colorate ale copilariei sau din benzile desenate atât de populare, ori priveam fascinați o ecranizare din nemuritoarea serie Disney – poveștile și-au găsit întotdeauna modalitatea de a intra în viețile noastre și au sădit germenii lor într-o cămăruță adânc ascunsă în suflet.

Am rezonat profund cu eroii lor, măreția, curajul și devotamentul ne-au inspirat, am înfruntat alături de ei dragonii și alte personaje mitice, am străbătut mări și țări, i-am însoțit în călătoria devenirii de sine – sau poate că te-ai identificat cu un anti-erou, ai rezonat cu tristețea, furia și dorința lui de răzbunare, i-ai înțeles întunericul și ai reușit să îl îndrăgești.

Ceea ce poate nu e evident la prima vedere, e faptul că o parte din acest parcurs magic și fascinant, este chiar o frântură din propria noastră poveste.

Limbajul poveștilor este unul universal, este limbajul arhetipal al sufletului nostru. Reconectându-ne la eroii pe care i-am admirat, putem găsi o modalitate de a extrage seva vieții, de a mobiliza propriile resurse interioare, de a pute accesa elementele ajutătoare care să ne deblocheze etapă cu etapă propria călătorie către împlinirea potențialului și a găsirii sensului.

Majoritatea basmelor sunt, într-o formă sau alta, despre pierderea inocenței, despre conștientizare și despre a învăța să privim dincolo de aparențe. Poate că o ceață densă ne blochează acum viziunea, poate că drumul nu e clar, rătăcim pe cărări sinuoase, iar destinația pare inaccesibilă. Eroul nostru se află în fața unei încercări, trebuie să ne reorientăm privirea către interior, să ne conectăm la curajul și înțelepciunea care mocnesc în adâncuri, să reaprindem flacăra pasiunii și a vieții – să repunem pe făgașul dorit propria noastră viață.

Disconfortul, teama și neputința pot fi depășite. Aptitudinile și resursele latente din interiorul nostru așteaptă să fie trezite la viață, aceasta este sarcina eroului, iar noi îi putem reda vocea, îl putem redescoperi pentru a putea colabora și planta împreună sâmburii schimbării mult așteptate.

Pentru fiecare dintre noi, există o poveste atât de îndrăgită, care ne-a atins corzile sufletului și ale cărei note încă răsună clar în interiorul nostru, ne-a însoțit ca o muzică de fundal pe parcursul întregii noastre vieți, așteaptă încă să fie redescoperită, explorată și integrată în viața noastră conștientă.

Fiecare poveste este o potențială lecție și o resursă inestimabilă, așa cum spunea Jung, cine privește în exterior, visează. Cine privește în interior, se trezește.

Poveștile nu sunt importante și aducătoare de sens doar pentru copii, ele îndeplinesc funcții esențiale pentru fiecare dintre noi, putem construi lumi alternative din elementele prezente în sufletul nostru, putem folosi fantezia pentru a aduce la lumină sentimentele, emoțiile, trăirile, problemele noastre, dar și potențialele soluții, pe care poate nu le-am fi putut descoperi altfel.

Basmele sunt o modalitate de a celebra viața, de a insufla putere, curaj, compasiune, de a ne învăța să iertăm, să depășim obstacolele și să ne construim finaluri fericite.

Călătoria eroului este, în primul rând, despre a ne descoperi pe noi înșine, de a intra în contact și onora esența noastră autentică, de a depăși obstacole și înfrânge monștri, de a aduce schimbarea și prosperitatea în regatul nostru interior, de a ne schimba viața.

Viața noastră modernă ne îndepărtează adesea de propriile rădăcini, tentațiile efemere ne transformă în rătăcitori, pierduți în labirint avem dificultăți în a găsi calea. În povești, starea regatului reflectă adesea condiția psihologică a celui care il conduce, ne oferă informații valoroase despre starea în care se află conducătorul. Privește-ți în mod onest propriul Regat, în ce nuanțe l-ai colora dacă ai putea, ce muzică se aude în fundal, cine îl populează? E iarnă sau vară? Poate toamnă sau primăvară? Care este misiunea eroului tău? Cui îi duce lipsa și cine îl însoțește? Pune piesele puzzle-ului pe masă, reconstruiește peisajul și încearcă să identifici piesele lipsă. Acesta poate fi un prim pas către începerea călătoriei și trezirea la viață a eroului tău.

• Bine ai venit la practica ta de super-erou!

• Începând cu 1 august 2020 – detalii în curând