Cum gestionăm trădarea? Pași către vindecare

“Dacă îți petreci timpul sperând că cel care ți-a rănit inima să plătească pentru faptele sale, nu faci altceva decât să îi permiți să te rănească o a doua oară.” Shannon Alder

Experiența de a fi trădat este una pe care aproape fiecare dintre noi o va experimenta la un moment dat în viață. Vestea buna este însă că ea poate fi un important catalizator al evoluției personale, al maturizării noastre și ne poate fi ulterior un ghid înțelept în gestionarea eficientă a viitoarelor relații interpersonale. Deși deosebit de dureroasă, ne poate învăța cum să ne schimbăm vechile obiceiuri, credințe, modele de relaționare, astfel încât să minimizăm șansele de a experimenta, în viitor, astfel de experiențe negative.

Trădarea vine sub multe forme: infidelitatea unui partener, abuzul din partea unui prieten, al unui membru al familiei sau coleg și chiar a unei instituții în care aveam încredere. Ne simțim vulnerabili, devalorizați, neiubiți, respinși, singuri, furioși și dezorientați în fața unor întrebări căror momentan nu le putem găsi răspunsuri satisfăcătoare.

Încrederea este un element indispensabil în ecuația trădării. Încrederea are atât un aspect emoțional (suntem înclinați să avem incredere, în mod special, în persoanele pentru care avem sentimente, în cele pe care le percepem ca fiindu-ne similare și în cei care reușesc să ne facă să ne simțim relaxați sau confortabil) cât și un aspect logic. Aspectul logic este unul esențial și se bazează pe cogniția noastră – pe raționamente și dovezi care ne oferă o bază, mai mult sau mai puțin solidă, pentru a-i acorda încrederea noastră unei anumite persoane. Pe cât posibil, este de preferat ca încrederea să se bazeze preponderent pe considerente logice și, în mod secundar, pe cele emoționale.

Dezvoltarea încrederii într-o relație este, de obicei, un proces gradual care necesită interacțiuni și experiențe cu o persoană, astfel încât de-a lungul timpului, comportamentul acesteia să fie unul predictibil și de încredere. Exista anumite situații diagnostic, deoarece concluzii mai clare despre motivele altora pot fi trase atunci când ajutorul pe care îl solicităm uneori este costisitor pentru celălalt și nu în interesele sale pe termen scurt. Cu toate acestea, adeseori atunci când avem încredere într-o altă persoană, trebuie ca în cele din urmă să depășim dovezile disponibile și să speram că intențiile sale sunt onorabile. Dovezile trecute nu pot anticipa pe deplin comportamentul viitor, astfel încât, de cele mai multe ori, lăsăm la o parte incertitudinile și pur și simplu alegem să avem încredere.

Atunci când suntem trădați, putem cădea cu ușurință în capcana de a ne dori să ne facem singuri dreptate și a de a căuta cu înverșunare răzbunarea, astfel încât să raspundem cu aceeași monedă pentru a ne simți mai bine. Răzbunarea este însă o otravă pe care ne-o administram singuri, căci efectele pe termen lung sunt unele negative, deși inițial vom fi tentați să apelăm la ea pentru un sentiment de control asupra situației și pentru a ne elibera de furia care mocnește în interiorul nostru. Când ne concentrăm pe răzbunare, pe a pedepsi la rândul nostru, nu facem altceva decât să rămânem captivi în trecut, ruminăm asupra situației și menținem rana deschisă.

La baza trădării stă violarea încrederii și a așteptărilor pe care le avem față de anumite persoane importante din viața noastră. Nevoia de a avea încredere în ceilalți este una esențială pentru viața noastră socială și bunăstarea emoțională, ne creează o plasă de siguranță și ne diminuează anxietatea existențială. Înșelarea încrederii echivalează cu experimentarea unui profund sentiment de însingurare și ne zguduie realitatea așa cum o știam până la momentul evenimentului în cauză.

Teama excesivă de a fi trădat poate naște o suspiciozitate crescută, ne poate monopoliza întreaga existență, căzând victime unei maladii autodevoratoare. Acest tip specific de teamă are la bază sentimentul că nu suntem demni de iubire, că nu merităm să fim protagoniștii unei povești frumoase, împlinitoare și, nu în ultimul rând, propria frică de singurătate.

Cum gestionăm însă realitatea trădării? Cum ne îngrijim rănile provocate de către cei dragi și cum putem dezvolta instrumentele necesare pentru a ne oferi protecția adecvată în viitor?

  1. Este esențial să nu cădem în extrema de a ne limita excesiv sau chiar reduce la zero numărul de persoane cărora le oferim prețiosul dar al încrederii noastre. Extremele sunt întotdeauna problematice, creează dezechilibre și o lipsă de armonie în viața noastră.
  2. Este recomandat să ne lăsăm să experimentăm, să acceptăm emoțiile intense care vin după un astfel de eveniment dureros – de exemplu, prin sublimarea furiei. Sublimarea este un mecanism de apărare matur, prin care impulsurile noastre potențial distructive sunt canalizate către a întreprinde acțiuni și a dezvolta comportamente constructive sau benefice. Furia poate fi gestionată prin angajarea într-o activita fizică intensă, cum ar fi alergatul, fitness-ul, boxul și chiar printr-o serie de activități care nu consumă resurse fizice, ci mentale – cum ar fi activitatea de a desena, picta ceea ce simțim în momentul respectiv, iar rezultatul ne poate fi un prețios material pentru a ne înțelege mai bine situația și a găsi resursele necesare în vederea vindecării rănilor.
  3. Un alt pas important este să ne distanțăm pentru o perioadă de persoana care ne-a rănit. La început, imediat după eveniment, focul furiei noastre arde cu intensitate, așa că este de preferat ca interacțiunea și discuțiile să vină după ce lucrurile s-au așezat puțin, după ce ne-am acordat un timp pentru a examina trădarea, a conștientiza ceea ce simțim, cum s-a ajuns într-o astfel de situație, să ne alegem cu grijă întrebările și să nu decidem sub impulsul primelor emoții viitorul relației.
  4. Să analizăm într-un mod cât mai constructiv realitatea și modul de producere al trădării. Cum s-a produs evenimentul? A fost oare neglijență, slăbiciune sau poate un act deliberat? Înțelegerea situației și a motivelor celuilalt sunt esențiale pentru a decide dacă putem / dorim să iertăm și cum vom gestiona relația după trădare. Continuăm sau punem punct?
  5. Să ne acordăm timp pentru introspecție. Să reflectăm asupra gândurilor, sentimentelor și comportamentelor și la cum să evităm situații similare în viitor (sau să acționăm diferit dacă ne întâlnim cu o situație asemănătoare). Important este și să nu ne transformăm în judecători, fie ei ai propriei persoane sau ai celorlalți, să evităm, pe cât posibil, acțiunea de a condamna, care nu va face decât să ne adâncim în resentimente, furie și tristețe ca într-o mlaștină înșelătoare. Să simțim, să conștientizăm, să înțelegem – trei pași către un viitor mai pozitiv, luminos și plin de sens.

A încerca să îi cunoaștem pe ceilalți într-un mod cât mai autentic, a ne lăsa o perioadă să ne bucurăm de o serie de experiențe cât mai diversificate împreună cu celălalt, a apela în bună măsură atât la partea noastră emoțională, cât și la cea rațională, a ne acorda atât nouă, cât și celorlalți iubire, timp, compasiune și înțelegere – acestea constituie o bază elementară în a dezvolta o încredere înțeleaptă, care să ne pună, pe cât posibil, la adăpost de o trădare imprevizibilă.

Gelozia, despotul din umbra iubirii

Gelozia este iadul iubirii rănite.

John Milton

Un zeu mai puțin cunoscut din mitologia greacă este Phtonos, fiul zeiței nopții, Nyx și al lui Dionysos, zeul vinului, al extazului și fertilității. Ce fel de personaj se poate naște oare sub clar de lună, în brațele fascinantului și misteriosului întuneric, în mrejele beatitudinii, ale trăirilor ce ne exaltă spiritul și trupul deopotrivă? Chiar personificarea geloziei și a invidiei, cel ce avea să fie perechea lui Nemesis, zeița răzbunarii, puterea sa fiind atât de mare, încât a influențat și întunecat judecata nu numai a muritorilor, ci chiar pe cea zeilor din Olimp, care cădeau adeseori pradă efectelor geloziei distructive și cunoșteau tragicul final al anihilării obiectului iubirii.

Gelozia este o trăire complexă care înglobează o suită întreagă de sentimente, manifestându-se ca frică, furie, neliniște, tristețe, invidie, neputință, teamă de pierdere, însingurare, iar lista poate continua.

Comportamentul gelos ne oferă indicatori clari cu referire la propria structură psihică și la tiparul de relaționare, fiind mai mult despre noi înșine decât despre partener. Cu siguranță partenerul își are propriul rol în ecuația complexă a acestui mecanism, dar este adeseori doar un personaj din tranșeele relației de cuplu. Deși prin intrarea într-o relație cu o altă persoană căutăm paradisul pierdut, observăm că relaționarea  seamănă mai degrabă cu o veritabilă luptă  prin care căutăm să ne securizăm prin orice mijloace obiectul dorinței noastre, să îl posedăm total și să ne anihilăm competiția.

Din fericire, nimeni nu poate poseda cu adevărat o altă persoană, iar înțelegerea acestui fapt, ne poate face să observăm că frumusețea relației constă tocmai în faptul că membrii cuplului  aleg să fie împreună și să construiască edificiul solid al iubirii mature, în ciuda tuturor celorlalte opțiuni și miraje pe care viața le oferă.

Gelozia
Ilustratie, Aykut Aydodgu

Atitudinile față de gelozie sunt din cele mai diverse și nuanțate, variind de la vehementa negare a experimentării geloziei, la îmbrățisarea ei totală – fiind considerată indispensabilă, ca element ce atestă autenticitatea și profunzimea poveștii de dragoste. Extremele sunt întotdeauna problematice și ridică o serie de semne de întrebare. O anumită doză de gelozie este normală, dar atunci când pune stăpânire pe noi și ne întunecă vederea, transformându-ne în adevărați prădători și torționari, devine otrava pe care o administrăm susținut relației de cuplu.

Atunci când privim gelozia în ochi, ne putem conecta la tulburătoarele temeri care i-au dat naștere: teama de a nu fi văzuți în mod autentic, teama de abandon, teama că nu suntem suficient de buni, că nu merităm iubire, punându-ne în lumină propria noastră dependență de obiectul afecțiunii noastre.

Cu cât mai puternică este foamea de iubire, cu atât mai greu este de satisfăcut, iar dorința de a poseda nu cunoaște limite, în încercarea neobosită de a ne securiza relația și propriul statut – de partener adulat, de unic posesor al cheilor ce deschid porțile universului interior al persoanei iubite.

Dragostea privată de libertate este doar o iluzie, împiedicându-ne să ne bucurăm de o relație, autentică, satisfăcătoare, care să ne faciliteze demersul devenirii de sine. Ne aflăm permanent într-o încercare asiduă de a deveni persoane complete, căutând un partener care să bandajeze rănile dobândite pe parcursul vieții, să ne iubească în ciuda defectelor și slăbiciunilor noastre, să ne fie alături necondiționat, proiectând pe el părți din noi înșine, ce se cer a fi integrate.

Conceptul de anima și animus a fost dezvoltat de către Carl Gustav Jung, în parte, pentru a explica mecanismul îndrăgostirii și atracția față de sexul opus, pe care proiectăm părți din sufletul nostru. În fiecare bărbat există elemente feminine, la fel cum în fiecare femeie există elemente masculine, care sunt uneori dificil de cunoscut și conștientizat din cauza stereotipurilor culturale.

În 1925, în eseul său despre căsătorie, Jung afirma: “Fiecare bărbat poartă dintotdeauna în sine imaginea unei femei, nu imaginea acestei femei, ci a unei anumite femei.” Mai mult decât atât, femeile poartă cu ele imaginea eternă a masculinului. În același text, Jung vorbește despre proiecția animei și a animusului în termeni de “fascinație” și “îndrăgostire” de celălalt, ceea ce reprezintă uneori o temelie sănătoasă pentru o relație. Însă, de cele mai multe ori, aceste stări iau naștere din emoții foarte vechi și profunde din psihic, din fanteziile asociate acestora, provocând probleme din cauza idealizării, neîmplinirii sau dezamăgirii trăite, cu toate că aceste experiențe sunt înțelese adesea de cel care le trăiește ca fiindu-i destinate să se întâmple, ca fiind “soartă”.

Atunci când vom integra aceste părți din noi, când nu vom mai cădea pradă propriilor proiecții și demonilor, care se nasc din propriile vulnerabilități, zămisliți în negura nopții și a amăgitoarei beatitudini, din vâltoarea erosului ce ne promite reîntoarcerea în Paradisul pierdut, vom putea relaționa mai autentic, conștient și ne vom putea elibera din temnița geloziei.