Efectele pandemiei și creșterea post-traumatică

Timpul poate fi aliatul sau dușmanul nostru. Dar ce se întâmplă când evenimentele tulburătoare ne atrag în vârtejul violent al unei tornade ce se tot intensifică și al cărei sfârșit nu se mai întrevede cu ușurință la orizont?

Incertitudinea și previziunile în continuă schimbare ne adâncesc tot mai mult în mișcarea haotică și destabilizantă a acestei furtuni de dimensiuni colosale care a cuprins în îmbrățișarea ei distructivă întreaga planetă. De la paradisurile tropicale edenice, până la metropolele fremătând de agitație și țărmurile înghețate ale Groenlandei. Nu există colț neatins de pe acest pământ și evadarea nu mai este o opțiune viabilă.

Poate că, înca o dată, ca și în cazul altor evenimente cutremurătoare, care ne amenință pe plan individual și social, singura posibilitate de escapism este într-un colțisor atent ferecat din noi înșine. Aici ne putem construi bucățica de pământ al făgăduinței, care mustește de viață, de fecunditate și care poartă germenii și promisiunea unui mâine ceva mai bun, mai îngăduitor, unde speranța își întine timidă aripile și învață din nou să zbore asemeni unei păsări rănite, care își revine ușor, ușor dintr-o lungă și solicitantă convalescență.

Chiar dacă o recunoaștem sau nu, suntem cu toți, într-o oarecare măsură, bolnavi. „Arată-mi un om sănătos și și-l voi vindeca.”, spunea Carl Gustav Jung, fondatorul psihologiei analitice.

Unii dintre noi se confruntă cu boli ale corpului, iar alții cu maladii ale spiritului, adesea mai înșelătoare și mai puțin evidente pentru ceilalți, iar uneori chiar și pentru ei înșiși. Ceilalți, și nu puțini, se confruntă cu ambele. Odata atins corpul, reverberațiile distructive ale patogenilor se răsfrâng insidios și asupra psihicului.

Ca în orice eveniment traumatic, timpul își modifică substanțial cursul, ca un râu depresionar învolburat, puternic dependent de relieful pe care îl traversează, munții și văile stâncoase abrupte pe care le traversăm în această perioadă, nu ne lasă neschimbați. Curgerea lină, senină și netulburată nu pare să mai fie parte din peisajul acestor zile tulburi. Ca în timpul inundațiilor, purtăm cu noi nisip, pietriș și alte aluviuni care se prăvălesc furioase și neputincioase în fața forțelor naturii. Se vor depozita, în cele din urmă, pe malurile existenței noastre sau vor forma mici insulițe, puncte de refugiu alcătuite din resturile tulburătoare ale vieții noastre zdruncinate, răscolite până în cele mai adânci straturi, care aduc la suprafață elemente surprinzătoare, până acum nebănuite, care vin subit odată cu mișcările din adâncuri.

De la dezorientare, la hipervigilență sau chiar amnezie, trauma ne disociază de percepția adecvată a timpului. Cum ne vor afecta amintirile pandemiei în anii ce urmează? Cum ne putem cultiva reziliența în aceasta perioadă tulburătoare? Toți avem resurse, dificultatea principală constă în a le identifica și ulterior în a le hrăni și readuce la viață. Care este locul și momentul în care ne-am simțit fericiți, protejați și linistiți că suntem în siguranță? Cum ne putem conecta la sursa de înțelepciune care să ne ghideze răbdătoare pașii? Ne putem construi o ambarcațiune care să ne ajute să navigăm pe aceste râuri învolburate, există în  noi materialul și puterea de a construi și lansa la apă propria barca de salvare.

Întreabă-te ce poți face astăzi, oricât de mic, pentru a realiza o schimbare și a nu te mai simți neputincios. Adeseori sensul poate fi găsit și prin a oferi celorlați o mână de ajutor, le putem arunca un colac, chiar dacă suntem împreună în furtună, la fel de deznădajduiți și speriați. Implicarea activă, optimismul și speranța ne pot fi importante călăuze, fără de care am cădea pradă disperării și ne-am preda neputinței.

Esențial este să devenim mai conștienți de impactul gesturilor și acțiunilor noastre, chiar și a celor mai mărunte. Mă ajuta asta sau îmi adâncește criza? Nu există nicio acțiune magică, nicio formulă universală a succesului. Parcursul poate fi la fel de divers și valid, în unicitatea lui, ca noi înșine.

Tulburările specifice traumei, cum ar fi derealizarea și depersonalizarea încep să fie experimentate, în ultimul timp, la scară tot mai largă, ca urmare directă a evenimentelor din ultima perioadă, care se afla încă în plină desfășurare. Derealizarea/depersonalizarea este senzația că lucrurile din jur nu sunt reale, că trăim ceva artificial, ca și când ne-am afla într-un vis sau film, că suntem un observator din afară și că nu luăm parte direct la ceea ce ni se întâmplă, că nu mai avem control asupra propriei persoane, ne detașăm de noi înșine, de parcă ne-am afla undeva sus, privind evenimentele ca un spectator amorțit. Toate aceste senzații sunt expresii ale unei suferințe copleșitoare, pe care nu o putem încă gestiona adecvat, sunt mecanisme de apărare în fața unor evenimente tulburătoare care amenința să ne destabilizeze. Este important să fim îngăduitori cu propria noastră persoană, cât și cu ceilalți, pentru ca straniul face, mai mult ca niciodată, parte din viețile noastre de zi cu zi. Este o situație fără precedent pentru majoritatea dintre noi și este perfect normal să ne simțim tulburați, triști, furioși, frustrați și speriați –  însă atunci când simptomele persistă și ne afectează capacitatea de a funcționa, este necesar să ne îndreptăm atenția către îngrijirea adecvată a psihicului nostru, astfel încât anxietatea și depresia să nu pună stăpânire pe existența noastră.

Unii dintre noi se vor confrunta, ca urmare a pandemiei, cu ceea ce specialiștii numesc PTSD sau tulburarea de stres post-traumatic. În linii mari, cei mai predispuși sunt cei cu istoric de tulburări ca anxietate, depresie, tulburare obsesiv compulsivă sau alte afecțiuni de natură psihologică, cei din primele linii, cei care trec printr-o perioadă de doliu (pierderea unei persoane dragi, a locului de muncă), persoanele singure, cei care au dezvoltat boala COVID-19 și oricare altă persoana ce se află în condiții de vulnerabilitate crescută. Este greu de anticipat cu exactitate ce repercursiuni va avea pandemia asupra fiecăruia dintre noi în parte.

Există însă și vești bune, transformarea pozitivă poate fi uneori accelerată de o experiență traumatică. Creșterea post-traumatică (PTG) este o teorie care explică acest tip de transformare în urma traumei. Conceptul a fost dezvoltat de psihologii Richard Tedeschi și dr. Lawrence Calhoun, la mijlocul anilor 1990, și susține că persoanelor care se confruntă cu dificultăți psihologice, le poate fi facilitată creșterea, dezvoltarea personală după experimentarea adversităților.

„Oamenii dezvoltă noi percepții despre ei înșiși, despre lumea în care trăiesc, despre cum să relaționeze cu ceilalți oameni, despre ce viitor ar putea avea și o mai bună înțelegere a modului de a-și trăi viața într-o manieră mai satisfăcătoare”, afirmă Tedeschi.

Câți dintre noi vor experimenta o creștere post traumatică? Ca și în cazul PTSD, este dificil de prezis. Dar avem câțiva indicatori care ne arată ce predispune unii oameni la a gestiona criza în sensul creșterii personale.

Se pare că există două trăsături care fac ca unele persoane să fie mai susceptibile de a experimenta creșterea post-traumatică, spune Tedeschi: „deschidere spre experiențe noi și extraversia. Acest lucru se datorează faptului că persoanele care sunt mai deschise au mai multe șanse să își reconsidere sistemele de credințe, iar extraverții sunt mai predispuși să fie mai activi ca răspuns la traume și să caute conexiunea cu ceilalți. De asemenea, femeile tind să raporteze o creștere mai mare decât bărbații, dar diferența este relativ mică.” Desigur, acest lucru nu înseamnă că dacă suntem introverți nu putem experimenta o creștere post traumatică, important este să ne conștientizăm nevoile și să nu suferim în tăcere, atunci când, de fapt, ne-am dori să împărtășim dificultățile cu care ne confruntăm.

Creșterea post-traumatică urmărește înregistrarea unui răspuns pozitiv în următoarele arii: aprecierea vieții, relațiile cu ceilalți, căutarea unor noi posibilități în viață, forța personală și schimbarea spirituală.

Dincolo de aceste studii și teorii ale oamenilor de știință, poate că cea mai mare consolare în aceste vremuri tulburi este, pur și simplu, conștientizarea faptului că nu suntem singuri și că situația este, din fericire, una temporară.

Publicitate

De ce unii oameni nu cred în COVID-19?

Fie că vina cade pe Bill Gates si planurile sale minuțioase de reducere a suprapopulării planetei, pe antenele 5G care contribuie la răspândirea noului coronavirus, pe oculta mondială, guverne sau pe laboratorul din Wuhan care a răspândit virusul în mod intenționat – tema centrală este aceeași, credința în teoriile conspirative.

Probabil că fiecare dintre noi cunoște măcar o persoană care împărtășește unul din punctele de vedere de mai sus sau poate chiar tu crezi că există motive și planuri ascunse în spatele pandemiei cu care ne confruntăm.

Adevărul este că nu putem avea o certitudine în momentul de față, iar teoriile de mai sus nu pot fi verificate prin date obiective – de cele mai multe ori, ce ne creează în momentul de față tablou general al situației este, în esență, propriul nostru set de credințe.

În perioade cu un grad ridicat de pericol și incertitudine, oamenii aderă adesea la teoriile conspirative din nevoia de a găsi un sens pentru ceea ce se întâmplă și pentru a resimți că au un anumit grad de control asupra situației. Deși misterele sunt atrăgătoare, atunci când vine vorba de propria noastră viață, creierului uman îi plac în mod deosebit certitudinile și lucrurile pline de sens.

Atunci când viața noastră este afectată de evenimente negative, care ne pun sănătatea și chiar existența în pericol, suntem extrem de tentați să descoperim un motiv pentru care toate aceste lucruri se întâmplă și să găsim o metodă prin care putem recâștiga controlul asupra propriei vieți. Uneori acest lucru ne poate determina să stabilim relații cauzale acolo unde ele, de fapt, nu există.

O credință, chiar și una neadevărată, este mai liniștitoare decât să acceptăm că incertitudinea este o realitate și că nu stăpânim situația. A accepta faptul ca este un eveniment natural, un virus pentru care nu avem tratament sau vaccin, că a ne proteja 100% este imposibil și că suntem toți vulnerabili în fața unui dușman invizibil, este cu siguranță destul de înspăimântător și dificil de gestionat.

Unii dintre noi sunt mai anxioși, alții mai relaxați, iar un element important în ceea ce privește atitudinea noastră față de coronavirus este, de fapt, propria atitudine în fața morții.

Aspecte psihologice care ne modelează realitatea

Cei care aleg, adesea în mod inconștient, să nu creadă în coronavirus sunt oamenii care se simt, într-un fel sau altul, respinși de societate, neîndreptățiți, discriminați sau exploatați de sistemul din care fac parte. Cred într-o lume nedreaptă, căreia ei nu îi aparțin, o lume pe care, probabil, au gestionat-o cu greu încă din copilărie și care i-a făcut să sufere în mod repetat.

Informațiile contradictorii primite de la autorități, schimbarea constantă a recomandărilor înaintate populației sunt elemente care, cu siguranță, nu ajută și care contribuie la înflorirea teoriilor conspirative, în lipa unui element de siguranță solid.

Propriul narcisism joacă și el un rol important, nevoia noastră de a ne simți speciali, diferiți de turmă și deținători ai unor „adevăruri”  inaccesibile majorității.

Gradul general de încredere pe care îl au cei care cred in aceste teorii este unul extrem de redus, fie că vorbim de încrederea în autorități sau în persoanele din jurul lor.

Înainte de toate, omul este o ființă socială – supraviețuirea speciei a fost facilitată de relațiile interpersonale. Am supraviețuit copilăriei grație legăturilor noastre sociale, a relației cu persoanele semnificative din viața noastră, care au avut grija de noi în cea mai vulnerabilă perioadă, atunci când eram incapabili să ne asigurăm singuri nevoile de bază, cum ar fi hrana și siguranța. Toate aceste lucruri ar fi fost irealizabile fără un element aparent minor, dar esențial în dezvoltarea noastră – încrederea în ceilalți.

Dacă încrederea este un dat al condiției umane si atât de necesară pentru supraviețuire, ce ne face totuși să o pierdem în astfel de situații?

Gradul de izolare resimțit poate fi un motiv, cu cât oamenii se simt mai anxioși, singuri și stingheri, cu atât vor fi mai tentați să creadă în teoriile conspirative.

Pe de altă parte, cu cât mediul în care ne-am născut și dezvoltat a fost mai disfuncțional, cu atât mai mult ne afectează capacitatea de a avea încredere și de a ne simți valorizați și demni de protecție.

Propensiunea noastră de a avea încredere se bazează pe mai mulți factori, printre care se numără personalitatea noastră, experiențele timpurii din copilărie, credințele și valorile pe care le-am dobândit, cultura, conștiința de sine și maturitatea emoțională. Combinația unică dintre acești factori modelează cât de repede și câtă încredere le oferim celorlalți.

Mentalitatea de victimă este o altă trăsătură importantă de personalitate, care ne poate determina să ne identificăm cu acest rol, privind adeseori acțiunile altora ca fiind îndreptate împotriva noastră. Dacă devreme pe parcusul vieții ne-am confruntat cu situații de abuz, am suferit răni, pierderi sau orice alte experiențe adverse care și-au pus puternic amprenta asupra noastră și pe care nu le-am putut vindeca, atunci vom fi mult mai predispuși în a ne simți permanent persecutați și ne vom identifica astfel ca victime lipsite de apărare.

Oamenii care se luptă cu mentalitatea de victimă sunt convinși nu numai că viața este dincolo de controlul lor, dar și că ceilalți sau societatea doresc să îi rănească în mod deliberat. Această credință este alimentată de pesimism, frică și furie.

Victimele au adeseori tendința de a separa în mod rigid oamenii în două tabere: cei buni (aceștia sunt, în general, cei pe care îi percep ca fiindu-le similari lor) și cei răi (cei diferiți, mai puternici, mai abili și mai norocoși).

Paradoxal, cei care se percep ca fiind victime, au un grad redus de empatie, ceea ce explică și modul în care, în contextul pandemiei, îi pun adeseori în pericol și pe ceilalți pentru că nu respectă recomandările autorităților. Deoarece sunt atât de preocupați de propria persoană, de propriul distres, vor avea tendința să acționeze într-un mod mai egoist, vor resimți un grad mai redus de responsabilitate și vor avea preponderent o perspectivă egocentrică. Contează, în special, maniera în care contextul pandemic îi afectează pe ei la nivel individual, cum le-a impactat în mod negativ stilul de viață, situația financiară sau relațiile sociale.

Desigur, ca și în cazul altor tipologii, uneori masca socială afișată ne poate crea dificultăți în a identifica cu ușurință o persoană care se percepe ca fiind victimă, în mod special în cazul celor care se identifică, la nivel inconștient, cu rolul de victimă, pentru că mascarea vulnerabilității este esențială atunci când dorim să nu mai fim răniți.

În fața incertitudinii pandemiei, adeseori reacțiile noastre sunt unele, mai degrabă, de natură emoțională și nu rațională, nu dorim ca viața noastră să fie profund afectată, nu dorim să ne simțim vulnerabili și in pericol, ca relațiile noastre sociale să fie afectate, posesiunile materiale amenințate și lumea noastră, așa cum o știam și stăpâneam, într-o oarecare măsură, să ne fie rapită aproape peste noapte. Dacă vom înțelege acest lucru, vom fi cu un pas mai aproape de acceptarea situației, de gândi critic și de a găsi o modalitate constructivă de a gestiona provocările fără precedent cu care ne confruntăm astăzi.

Trauma colectivă în timpul pandemiei COVID-19 și cum devenim mai rezilienți

Nu ne vindecăm în solitudine, ci în comunitate.

S. Kelley Harrell

Anul 2020 pare să poarte pecetea traumelor colective, de la incendiile de vegetație din Australia, care au atins apogeul chiar în primele zile ale anului, și până la noua pandemie de COVID-19, care s-a răspândit rapid, infectând societăți din toate colțurile lumii și zguduind întreaga umanitate într-un interval de timp extrem de scurt.

Termenul de traumă își are originea în greaca veche, înseamnă „rană fizică” și era folosit, în special, în medicină. Astăzi ne confruntăm cu hazarde naturale, care ne pun în pericol integritatea fizică și ne amenință atat în plan individual, dar si la nivel social, economic, politic. În acest context, un aspect mai puțin vizibil al consecințelor, dar nu mai puțin important și, în egală măsură, tulburător, este rana interioară, cea din psihicul fiecăruia dintre noi – trauma psihologică. Mergând mai departe, prin prisma numărului covârșitor de oameni afectați – suntem astăzi în plin proces de cristalizare a unei traume colective.

Suntem puși în fața unor schimbări de anvergură, modul în care societatea funcționeaza este alterat radical, obiceiurile noastre, rutina confortantă și lumea, așa cum o știam, se schimbă cu o rapiditate care ne destabilizează universul exterior, cât și pe cel interior. Ne simtim atacați, dezrădăcinați, debusolați și ne confruntăm zilnic cu incertitudinea globală, care ne-a răpit o parte din vechile plase de siguranță. Mulți dintre noi au parte acum de un insight în lumea unui obsesiv compulsiv, ritualurile de curățare și dezinfectare sunt menite să ne țină la adapost, pe cât posibil, de amenințarea unui noi virus, încă insuficient cunoscut, iar pericolul este parte integrata a vieții noastre de zi cu zi.

O diferență notabilă între trauma colectiva și cea individuala, este că are potențialul de a ne uni prin prisma trăirii unui eveniment comun și a emoțiilor colective care îl acompaniază. Probabilitatea de a fi neînțeles este mult mai redusă decât în cazul unor experiențe traumatice individuale, iar grupurile profesionale și chiar societățile, se mobilizează și oferă suport, la nivel global, pentru gestionarea eficientă a evenimentului.

În aceste vremuri dificile, este deosebit de constructiv, să ne exersam și îmbunătățim mecanismele de coping și să oferim asistență, fiecare dintre noi, celor care pot avea mai puțin acces la mobilizarea resurselor interioare pentru a face față situației. Intrajutorarea nu este benefică numai pentru ceilalți, ci și pentru noi înșine, oferindu-ne, în această perioadă tulbure, motivație, sens și satisfacții suprapersonale. Sensul și scopul pot fi regăsite atunci când decidem să ne reorientăm ancorele sociale. Poate coeziunea socială este afectată la nivel fizic, dar legăturile dintre noi, ca indivizi, merg dincolo de asta – iar acum este un bun moment să exploram partea mai puțin văzută a frânghiilor care ne leagă de familie, prieteni, cunoscuți și societate în ansamblul ei.

Puterea conexiunilor noastre este elementul care poate promova vindecarea dupa un astfel de eveniment traumatic. Pe măsură ce ne simțim tot mai vulnerabili și mai confuzi, relațiile interumane contează din ce in ce mai mult: ele modelează experiența noastră în lume.

Înainte de a oferi suport celorlalți, este esențial să ne dezvoltăm propria reziliență si mecanisme adecvate de coping. Cum putem face acest lucru?

Reziliența este definită ca proces de adaptare constructivă în fața adversității, traumelor, tragediei, amenințărilor sau altor surse importante de stres, reziliența implică „capacitatea de a ne reveni” din aceste experiențe dificile, putând genera o creștere personală profundă. Distructivitatea, incertitudinea și anxietatea poate că sunt elemente caracteristice ale acestui tablou pandemic, dar este esențial să găsim și partea mai luminoasă și pozitivă și să exercitam un control activ asupra elementelor pe care le putem influența. Sunt încă multe aspecte pe care le putem modifica, gestiona și chiar îmbunătați, acesta este rolul rezilienței. Ne putem gândi la reziliență ca la un mușchi pe care îl putem antrena prin exerciții concrete, determinare și elaborarea unei strategii.

Schimbă-ți perspectiva – Dificultățile sunt rareori insurmontabile, cu pași mici, dar constanți putem să ne asigurăm un mediu stabil, să ne protejăm pe noi și pe cei dragi, să descoperim și să folosim resursele disponibile pentru a evolua, chiar și în timpuri de criză. Poate că acum avem mai mult timp liber la dispoziție pentru a face lucrurile pe care anterior le-am amânat, să ne angajăm în activități plăcute și productive, să descoperim noi hobbyuri, să ne perfecționăm o limbă străină, să citim mai mult, să urmăm cursuri online, iar lista poate continua. Optimismul realist și speranța sunt combustibilul care ne ajută să punem în mișcare propria barcă și să înfruntăm furtuna. Fără o perspectivă optimistă, nu putem să depășim evenimentele traumatice și să învățăm din provocări.

Acceptă schimbarea – Schimbarea este inevitabilă, deși uneori provoacă un nivel considerabil de disconfort, conștientizăm, de cele mai multe ori, că este o binecuvantare deghizată într-un ambalaj nu tocmai atrăgător. Este timpul să ne rearanjăm prioritățile, să descoperim lucrurile esențiale pentru bunăstarea noastra fizică și psihică și să evoluăm în direcția pe care ne-o dorim. Evenimentele negative poartă în structura lor germenii schimbării, putem descoperi acum care este lecția de viață relevantă pentru propriul nostru drum.

Structurează-ți viața – Atunci când rutina noastră are de suferit, este ușor să cădem prada haosului și sterilității. De aceea, este important să ne asigurăm că viața noastră are, chiar și în aceste vremuri demne de un roman distopic, echilibru, structură si strategii productive. Obiceiurile sănătoase și rutina ne pot ajuta sa fim mai rezistenți, oferind consecvență și securitate, astfel încât să ne putem concentra energia și asupra altor lucruri, cum ar fi rezolvarea problemelor și gestionarea adversității.

Ne putem seta obiective zilnice sau săptămânale, astfel încât să avem control asupra mediului nostru și să putem tolera mai bine încercările la care suntem supuși. Deosebit de util este și să nu cădem în capcana de a asculta obsesiv știrile, care au în aceste zile, un caracter preponderent negativ, limitarea accesului la asaltul informatic se va dovedi fructuoasă și ne va ajuta să reducem nivelul anxietății.

Și, nu în ultimul rând, formează și întărește conexiunile autentice cu ceilalți. Grație tehnologiei, putem rămâne conectați cu cei dragi, iar atunci când este nevoie de ajutorul nostru, fie sub forma suportului emoțional sau chiar fizic, luându-ne măsurile necesare de precauție, îi putem asista pe cei aflați în dificultate. Împărtășind și exprimând dragoste și sprijin, ne consolidăm legăturile și, la rândul nostru, ne întărim stima de sine și identitatea personală. Când suntem conectați, ne simțim mai puternici și suntem mai capabili să depășim mai ușor evenimentele traumatice. Relațiile profunde, de încredere și trainice ne sporesc, în mod considerabil, reziliența.