Psihologia Crăciunului – Un pod către copilărie

Craciunul, una din cele mai așteptate perioade, care aduce un strop de magie în viețile noastre și ne învăluie în senzații și sentimente de căldură, familiaritate și nostalgie se anunță, anul acesta, cu recomandări care impun precauție sporită sau chiar distanțare nedorită de membrii mai vulnerabili ai familiilor noastre. Cu toate acestea, mulți ne vom reuni totuși cu familia, cu prietenii dragi și vom încerca din răsputeri să redăm, pe cât posibil, strălucirea uneia dintre cele mai dragi și așteptate sărbători. Pentru că a renunța la Crăciun complet, înseamnă a renunța la o parte din noi înșine.

În 2020, tot mai mulți oameni au ales să își împodobească bradul, casa și să aprindă luminițele mai devreme pentru a se bucura mai mult timp de spiritul Crăciunului și a evada din atmosfera mohorâtă și apăsătoare a unui an care ne-a încrețit frunțile. Ne dorim cu ardoare să fim mai relaxați, optimiști și să uităm, măcar pentru o scurtă perioadă, de provocările neplăcute. Decorarea este și o modalitate de a ne simți mai în control și capabili de a gestiona mediul nostru imediat înconjurător, mai ales că ne petrecem tot mai mult timp la interior, iar propria casa poate deveni, în anumite condiții, un veritabil sanctuar personal.

La nivel personal, am fost dintotdeauna fascinată de Crăciun. În copilărie, așteptam cu nerăbdare venirea Moșului, eveniment pentru care mă pregăteam serios învățând poezii pentru a-l impresiona și a îi demonstra că merit cadourile primite, pentru că tradiția ne-a invățat că doar copiii buni primesc ceea ce își doresc – trebuie să fie cuminți, să îi asculte pe părinți și profesori, să ia note bune, să dea dovadă de o bună purtare și respect față de cei mai în vârstă.

O abordare care se poate dovedi constructivă dacă este și echilibrată, fără a pune accent excesiv pe realizări, ci pe a-i transmite copilului că, deși asfel de comportamente sunt dorite, el este oricum iubit, valorizat și acceptat. Acesta este un context în care, din experienta mea, un număr considerabil de părinți, au transmis asta copiilor, chiar daca nu neapărat în mod explicit – pentru că Moș Crăciun îi vizita în fiecare an, lăsând cadouri sub brad, deși niciun copil, la fel cum niciun părinte, nu este perfect.

Îmi plăcea senzația de a fi învăluită de un sentiment inefabil, de a-l redescoperi pe Moș în fiecare an, prin prisma unui copil care crește și își schimbă optica, credințele și modul de raportare la experiențele trăite, care încearcă să descifreze lumea și modul în care lucrurile funcționează – iar Crăciunul nu a făcut excepție.

Astăzi am decis să îmi îndrept atenția spre semnificația Crăciunului din perspectiva psihologică, de ce e atât de popular, încât a fost extrem de exploatat comercial, în jurul lui născându-se o adevărată industrie – lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă această sărbătoare nu ar fi fost capabilă să trezească în oameni sentimente deosebit de puternice, ce au puterea de a le modela starea de spirit și comportamentul. Există chiar un citat, care îi aparține Ednei Ferber, și care spune că Crăciunul nu este un sezon, ci un sentiment.

Un prim lucru ar fi chiar faptul că mirosul este senzația cea mai proeminentă atunci când ne gândim la Crăciun – cel al bradului, al clementinelor, merelor coapte, scorțișoarei, aburilor de vin fiert sau al cozonacilor pufoși și aromați făcuți de bunica, toate acestea ne trezesc amintiri față de care avem puternice reacții emoționale. Explicația științifică este că regiunea din creier care procesează stimulii olfactivi este conectată cu regiunile care se ocupă de amintiri și emoții. Mirosurile ne ajută, de fiecare dată, să retrăim experiențe ale Crăciunilor trecute și ne reactivează stările prin care am trecut în acea perioadă.

Nostalgia copilăriei și sentimentul de familiaritate sunt cele care ne cuprind în preajma sărbătorilor de iarnă, ne retrăim sub diverse forme propria copilărie, lucru pe care îl facem inconștient în nenumărate situații, dar care devine extrem de evident în această perioadă. Tendința la repetiție este foarte puternică pentru oameni, implică o tendință regresivă și generează, adeseori, o senzație de confort. De Crăciun, există în aer ceva care ne face să ne simțim mai optimiști, încrezători, plini de compasiune și buni. Generații întregi au contribuit la aceste trăiri universale, prin perpetuarea tradițiilor, a obiceiurilor și prin a oferi celorlalți dovezi de iubire prin dăruirea cadourilor – unul din cele mai la îndemână limbaje ale iubirii, mai ales atunci când altele mai elaborate și mai conștiente nu sunt, din diverse motive, ușor accesibile.

Generozitatea, exersată în această perioadă, ne face să ne simțim, pe de altă parte, mai fericiți cu noi înșine și ne îmbunătățeșe stima de sine – studiile arată că mulți oameni se simt mai mulțumiți atunci când cheltuie bani pentru alții și nu sunt cuprinși de regrete, ceea ce se întâmplă destul de des atunci când cumpără ceva pentru ei înșiși.

Nostalgia ne face să ne îndreptăm către casă și părinți – să ne reîntorcem la rădăcini, să ne dorim conexiunea cu ceilalți, să ne hrănim optimismul și o viziunea mai luminoasă asupra viitorului. Ne oferă și oportunități de evadare din cotidian, pășind pentru scurt timp în universul misterios al Crăciunului, cu poveștile copilăriei, luminile lui calde, aromele îmbietoare, melodiile liniștitoare și chipurile vesele ale celor dragi.

Faptul că Crăciunul este o ancoră către retrăirea propriei copilării se poate dovedi o experiență tulburătoare și poate reactiva anumite răni, tipare disfuncționale de relaționare și ne putem trezi în situația în care simțim și reacționăm așa cum o făceam în copilărie sau adolescență.

Regresia este normală și des întâlnită în preajma sărbătorilor, mai ales că ne reîntorcem în casa părintească în care am locuit pentru 18 ani sau chiar mai mult, simțim aceleași mirosuri atât de familiare, dormim în patul nostru de altădată și astfel se retrezesc la viață părți din noi înșine care erau, până acum, parțial adormite. Versiunea noastră de adult poate intra în conflict cu partea de copil și e posibil să se activeze dorința de a evada dacă ne simțim copleșiți. Cina de Crăciun și vizitarea rudelor se poate dovedi uneori destul de apăsătoare și dificil de gestionat fără a ne enerva și isca mici conflicte. Este întotdeauna de dorit să ne întrebăm, atunci când apare, de unde vine această agresivitate și ce anume ne face să ne simțim încolțiți și să încercăm să nu acționăm sub impulsul stările emoționale puternice. A fi prezenți alături de ceilalți, dar ne acorda timp și pentru noi, făcând o baie fierbinte sau orice altă activitate solitară, se poate dovedi benefică și destresantă, un mic respiro atunci când simțim că situația poate escalada.

Crăciunul este o perioadă extrem de bogată emoțional, în care prezentul se îmbină, poate mai evident ca niciodată, cu trecutul, care își pune, an de an, amprenta asupra vieților noastre, ne creează repere importante pentru amintiri și ne oferă o ocazie repetabilă, de a fi recunoscători, buni, generoși și plini de speranță – un lucru de care avem nevoie anul acesta, cred eu…mai mult ca niciodată.

Efectele pandemiei și creșterea post-traumatică

Timpul poate fi aliatul sau dușmanul nostru. Dar ce se întâmplă când evenimentele tulburătoare ne atrag în vârtejul violent al unei tornade ce se tot intensifică și al cărei sfârșit nu se mai întrevede cu ușurință la orizont?

Incertitudinea și previziunile în continuă schimbare ne adâncesc tot mai mult în mișcarea haotică și destabilizantă a acestei furtuni de dimensiuni colosale care a cuprins în îmbrățișarea ei distructivă întreaga planetă. De la paradisurile tropicale edenice, până la metropolele fremătând de agitație și țărmurile înghețate ale Groenlandei. Nu există colț neatins de pe acest pământ și evadarea nu mai este o opțiune viabilă.

Poate că, înca o dată, ca și în cazul altor evenimente cutremurătoare, care ne amenință pe plan individual și social, singura posibilitate de escapism este într-un colțisor atent ferecat din noi înșine. Aici ne putem construi bucățica de pământ al făgăduinței, care mustește de viață, de fecunditate și care poartă germenii și promisiunea unui mâine ceva mai bun, mai îngăduitor, unde speranța își întine timidă aripile și învață din nou să zbore asemeni unei păsări rănite, care își revine ușor, ușor dintr-o lungă și solicitantă convalescență.

Chiar dacă o recunoaștem sau nu, suntem cu toți, într-o oarecare măsură, bolnavi. „Arată-mi un om sănătos și și-l voi vindeca.”, spunea Carl Gustav Jung, fondatorul psihologiei analitice.

Unii dintre noi se confruntă cu boli ale corpului, iar alții cu maladii ale spiritului, adesea mai înșelătoare și mai puțin evidente pentru ceilalți, iar uneori chiar și pentru ei înșiși. Ceilalți, și nu puțini, se confruntă cu ambele. Odata atins corpul, reverberațiile distructive ale patogenilor se răsfrâng insidios și asupra psihicului.

Ca în orice eveniment traumatic, timpul își modifică substanțial cursul, ca un râu depresionar învolburat, puternic dependent de relieful pe care îl traversează, munții și văile stâncoase abrupte pe care le traversăm în această perioadă, nu ne lasă neschimbați. Curgerea lină, senină și netulburată nu pare să mai fie parte din peisajul acestor zile tulburi. Ca în timpul inundațiilor, purtăm cu noi nisip, pietriș și alte aluviuni care se prăvălesc furioase și neputincioase în fața forțelor naturii. Se vor depozita, în cele din urmă, pe malurile existenței noastre sau vor forma mici insulițe, puncte de refugiu alcătuite din resturile tulburătoare ale vieții noastre zdruncinate, răscolite până în cele mai adânci straturi, care aduc la suprafață elemente surprinzătoare, până acum nebănuite, care vin subit odată cu mișcările din adâncuri.

De la dezorientare, la hipervigilență sau chiar amnezie, trauma ne disociază de percepția adecvată a timpului. Cum ne vor afecta amintirile pandemiei în anii ce urmează? Cum ne putem cultiva reziliența în aceasta perioadă tulburătoare? Toți avem resurse, dificultatea principală constă în a le identifica și ulterior în a le hrăni și readuce la viață. Care este locul și momentul în care ne-am simțit fericiți, protejați și linistiți că suntem în siguranță? Cum ne putem conecta la sursa de înțelepciune care să ne ghideze răbdătoare pașii? Ne putem construi o ambarcațiune care să ne ajute să navigăm pe aceste râuri învolburate, există în  noi materialul și puterea de a construi și lansa la apă propria barca de salvare.

Întreabă-te ce poți face astăzi, oricât de mic, pentru a realiza o schimbare și a nu te mai simți neputincios. Adeseori sensul poate fi găsit și prin a oferi celorlați o mână de ajutor, le putem arunca un colac, chiar dacă suntem împreună în furtună, la fel de deznădajduiți și speriați. Implicarea activă, optimismul și speranța ne pot fi importante călăuze, fără de care am cădea pradă disperării și ne-am preda neputinței.

Esențial este să devenim mai conștienți de impactul gesturilor și acțiunilor noastre, chiar și a celor mai mărunte. Mă ajuta asta sau îmi adâncește criza? Nu există nicio acțiune magică, nicio formulă universală a succesului. Parcursul poate fi la fel de divers și valid, în unicitatea lui, ca noi înșine.

Tulburările specifice traumei, cum ar fi derealizarea și depersonalizarea încep să fie experimentate, în ultimul timp, la scară tot mai largă, ca urmare directă a evenimentelor din ultima perioadă, care se afla încă în plină desfășurare. Derealizarea/depersonalizarea este senzația că lucrurile din jur nu sunt reale, că trăim ceva artificial, ca și când ne-am afla într-un vis sau film, că suntem un observator din afară și că nu luăm parte direct la ceea ce ni se întâmplă, că nu mai avem control asupra propriei persoane, ne detașăm de noi înșine, de parcă ne-am afla undeva sus, privind evenimentele ca un spectator amorțit. Toate aceste senzații sunt expresii ale unei suferințe copleșitoare, pe care nu o putem încă gestiona adecvat, sunt mecanisme de apărare în fața unor evenimente tulburătoare care amenința să ne destabilizeze. Este important să fim îngăduitori cu propria noastră persoană, cât și cu ceilalți, pentru ca straniul face, mai mult ca niciodată, parte din viețile noastre de zi cu zi. Este o situație fără precedent pentru majoritatea dintre noi și este perfect normal să ne simțim tulburați, triști, furioși, frustrați și speriați –  însă atunci când simptomele persistă și ne afectează capacitatea de a funcționa, este necesar să ne îndreptăm atenția către îngrijirea adecvată a psihicului nostru, astfel încât anxietatea și depresia să nu pună stăpânire pe existența noastră.

Unii dintre noi se vor confrunta, ca urmare a pandemiei, cu ceea ce specialiștii numesc PTSD sau tulburarea de stres post-traumatic. În linii mari, cei mai predispuși sunt cei cu istoric de tulburări ca anxietate, depresie, tulburare obsesiv compulsivă sau alte afecțiuni de natură psihologică, cei din primele linii, cei care trec printr-o perioadă de doliu (pierderea unei persoane dragi, a locului de muncă), persoanele singure, cei care au dezvoltat boala COVID-19 și oricare altă persoana ce se află în condiții de vulnerabilitate crescută. Este greu de anticipat cu exactitate ce repercursiuni va avea pandemia asupra fiecăruia dintre noi în parte.

Există însă și vești bune, transformarea pozitivă poate fi uneori accelerată de o experiență traumatică. Creșterea post-traumatică (PTG) este o teorie care explică acest tip de transformare în urma traumei. Conceptul a fost dezvoltat de psihologii Richard Tedeschi și dr. Lawrence Calhoun, la mijlocul anilor 1990, și susține că persoanelor care se confruntă cu dificultăți psihologice, le poate fi facilitată creșterea, dezvoltarea personală după experimentarea adversităților.

„Oamenii dezvoltă noi percepții despre ei înșiși, despre lumea în care trăiesc, despre cum să relaționeze cu ceilalți oameni, despre ce viitor ar putea avea și o mai bună înțelegere a modului de a-și trăi viața într-o manieră mai satisfăcătoare”, afirmă Tedeschi.

Câți dintre noi vor experimenta o creștere post traumatică? Ca și în cazul PTSD, este dificil de prezis. Dar avem câțiva indicatori care ne arată ce predispune unii oameni la a gestiona criza în sensul creșterii personale.

Se pare că există două trăsături care fac ca unele persoane să fie mai susceptibile de a experimenta creșterea post-traumatică, spune Tedeschi: „deschidere spre experiențe noi și extraversia. Acest lucru se datorează faptului că persoanele care sunt mai deschise au mai multe șanse să își reconsidere sistemele de credințe, iar extraverții sunt mai predispuși să fie mai activi ca răspuns la traume și să caute conexiunea cu ceilalți. De asemenea, femeile tind să raporteze o creștere mai mare decât bărbații, dar diferența este relativ mică.” Desigur, acest lucru nu înseamnă că dacă suntem introverți nu putem experimenta o creștere post traumatică, important este să ne conștientizăm nevoile și să nu suferim în tăcere, atunci când, de fapt, ne-am dori să împărtășim dificultățile cu care ne confruntăm.

Creșterea post-traumatică urmărește înregistrarea unui răspuns pozitiv în următoarele arii: aprecierea vieții, relațiile cu ceilalți, căutarea unor noi posibilități în viață, forța personală și schimbarea spirituală.

Dincolo de aceste studii și teorii ale oamenilor de știință, poate că cea mai mare consolare în aceste vremuri tulburi este, pur și simplu, conștientizarea faptului că nu suntem singuri și că situația este, din fericire, una temporară.

Prin tunelul singurătății

În ultimele luni, am venit tot mai des în contact cu sentimentul de a fi singur, pe care l-am experimentat eu însămi și cu care am rezonat, adeseori, atunci când îmi erau expuse trăirile similare ale celorlați, intensificate de schimbările din timpul carantinei și ulterior de recomandările, încă în vigoare, privind distanțarea socială. Ne întâlnim tot mai des pe Zoom, alegem alteori să nu vizităm persoanele dragi, mai vulnerabile, din teama că prezența noastră ar putea reprezenta un pericol pentru ceilalți. Deși ușor, ușor ridicarea restricțiilor ne permite să interacționăm mai mult cu alte persoane, viața și modul nostru de relaționare nu vor mai avea, pentru o lungă perioadă, forma cu care am fost obișnuiți.

Suntem ființe sociale, iar colectivitatea a fost cea care, pentru o lungă perioadă de timp, a reprezentat pavăza la care ne-am dezvoltat și evoluat permanent ca indivizi și societăți. Nevoia de a  căuta compania și siguranța pe care ne-o oferă grupul este adânc înscrisă în genele noastre.

Dincolo de pandemia recentă, există o tendință puternică de a considera singurătatea ca fenomen modern, sau chiar doar ca pe o maladie contemporană. De multe ori, de exemplu, este descrisă ca un fel de „înstrăinare” provocată de tehnologiile noastre sau de fenomenul globalizării, deoarece în marile metropole, în mod paradoxal, oamenii se simt din ce în ce mai izolați și mai singuri. Experimentăm singurătatea atunci când ne simțim deconectați de persoanele importante din viața noastră, respinși de un grup sau chiar de către societate.

Dacă privim retrospectiv, vom constata că de-a lungul istoriei, oamenii au suferit întotdeauna și pretutindeni de sentimente de singurătate acută și că întreaga lor existență a fost consumată de lupta de a scăpa de soarta însingurării.

Singurătatea a fost o experiență și un distres pe care l-am experimentat extrem de timpuriu și care a existat cu noi, pe parcursul vieții, uneori mai atenuat, alteori și-a arătat colții din negura nopții și ne-a forțat să conștientizăm cât de acut simțim lipsa unei alte persoane semnificative cu care să ne împărtășim cele mai profunde sentimente, emoții și dorințe. Opusul singurătății nu este orice companie, ci intimitatea autentică pe care puține relații ne-o pot oferi.

James Lynch, în The Broken Heart, relatează povestea legendară a lui Edward II din Sicilia, care a conceput un experiment pentru a descoperi limbajul original al omenirii, privând copiii nou-născuți de îngrijirea mamei lor naturale și instruindu-i pe îngrijitori să nu vorbească cu sugarii. Din păcate, experimentul s-a dovedit a fi un eșec, deoarece toți copiii au murit.

Atât de intolerabilă este singurătatea că, în timpul experimentelor de privare senzorială, oamenii creează personaje umane sau animale imaginare pe post de însoțitori.

Singurătatea cronică își are rădăcinile atât în factori interni, cât și externi și ne impactează viața în moduri adeseori greu de tolerat și gestionat, provocând tulburări psihice și somatice depresie, anxietate și fiind un factor de vulnerabilitate pentru diverse afecțiuni corporale – boli de inimă, diabet s.a.m.d.

Adeseori individul singuratic, fără o formă de spiritualite și izolat complet de societate va ceda, în mod inevitabil, dezintegrării. Mai precis, este convingerea exprimată de numeroși cercetători că personalitatea oricărei persoane care încearcă să supraviețuiască singură se va deteriora spre o formă de boală fizică sau nebunie.

Însuși psihiatrul Carl Jung se bazează pe antichitate atunci când sugerează o legătură simbolică între mitul Prometeu și singurătate.  Potrivit lui Jung, furarea focului de către Prometeu reprezintă un pas către o conștiință mai largă. Astfel, Titanul răzvrătit jefuiește zeii și câștigă cunoștințe tot mai mari (focul ca și lumină, lumina ca și cunoașterea) și, deși aduce beneficii omenirii, totuși, prin aceasta, se ridică deasupra oamenilor și se înstrăinează de ei, de umanitatea pe care a încercat, de fapt, să și-o apropie. „Durerea acestei singurătăți este răzbunarea zeilor, căci el nu se mai poate întoarce niciodată în lumea oamenilor. El este, după cum spune mitul, înlănțuit pe stâncile solitare din Caucaz, părăsit de Dumnezeu și de om ” (Jung, Works, Vol.7, 156-157). Prometeu, un titan, nu este nici zeu, nici om; este exilat, singur. El este o figură marginală. Furând focul, el a furat lumina, simbolul cunoașterii și al conștiinței. Și pedeapsa lui este cunoașterea rezultată că este complet singur.

Singurătatea constituie astfel o structură inevitabilă a conștiinței de sine, care fundamentează încercarea disperată a fiecăruia dintre noi, separat, de a transcende închisoarea noastră mentală în căutarea refugiului accesat prin comunicarea cu o altă persoană.

Fiind expuse cele de mai sus, este legitim să ne întrebăm dacă există totuși un remediu pentru singurătate. În acest sens, aș dori să aduc în discuție o trăire care este adesea confundată cu singurătatea, și anume, solitudinea. Solitudinea este despre a fi, în mod confortabil, singuri cu noi înșine, de a ne bucura de propria noastră prezență, de a interacționa în mod constructiv cu părțile noastre cele mai profunde, de a ne cunoaște și comunica cu sufletul nostru. Provocarea solitudinii este de a ne găsi echilibrul, de a accesa puterea și cunoașterea propriei ființe. De a nu mai căuta surse externe care să ne umple golul interior. Atunci când vom putea stabili o relație pozitivă cu noi înșine, vom fi, cu siguranță, o companie și un interlocutor mai empatic, deschis și îmbogățitor și pentru celălalt.

Deși nu există remedii universal valabile, a practica cu succes solitudinea, poate fi un pas către a experimenta, într-un mod mai puțin tulburător, singurătatea.

Potrivit lui Rollo May, „principala problemă a oamenilor din deceniul mijlociu al secolului al XX-lea este goliciunea”; „Oamenii simt un vid, un gol”; ei intră în contact cu „o oarecare lipsă din ei înșiși.” Mai mult, acesta este înclinat să susțină că „sentimentele de goliciune și singurătate merg împreună”.

Printr-un demers de introspecție, ne vom putea conecta la acest gol, vom putea simți și înțelege ce se află în spatele temerilor noastre cele mai tulburătoare și ne vom putea rearanja peisajul interior, vom putea evolua de la dizarmonie la armonie și la o oarecare pace interioară, care ne va permite să construim relații mai autentice și mai îmbogățitoare, dar și acceptarea faptului că, dincolo de relațiile noastre, vom fi, într-o anumită măsură, singuri, fără a ne mai teme de realitatea noastră interioară.

Cunoașterea autentică de sine ne poate conduce către experimentarea unor conexiuni sociale mai pline de sens și adecvate pentru noi înșine, către o deschidere și disponibilitate față de ceilalți. A ne deschide față de ceilalți în ciuda propriilor suferințe e un obiectiv care necesită răbdare, exercițiu și pași mici, fără a cădea, pe cât posibil, în capcana nevoii de gratificare imediată și de a accepta, că este posibil să și eșuăm, fără a ne priva de posibilitatea de a încerca din nou și a îmbrățișa o atitudine activă atunci când ne dorim compania cuiva.

Un substitut pentru iubire?

Suntem aruncați în vâltoarea vieții, goi și neputincioși. Total dependenți de un altul, de a cărui compasiune, grijă și dragoste atârnă firul subțire al existenței noastre. Suntem nevolnici, speriați, am experimentat deja durerea, prin prima noastră experiență semnificativă – propria naștere. Am cunoscut timpuriu disconfortul și tânjim la reîntoarcerea în paradisul pierdut. Suntem convinși că putem regăsi și savura edenul doar prin relația cu o altă persoană. Tânjim la fuziunea, căldura și sentimentul familiar al conținerii – suntem o esență care își caută permanent vasul. Pe parcusul sinuos al propriei vieți, ne țesem din dorințe, visuri și neliniști, pânze iluzorii care ne promit beatitudinea regăsirii.

Mai târziu, pe parcursul vieții, într-o căutarea asiduă uităm să ne întoarcem către noi înșine. Uităm că cea mai importantă persoană din viața noastră suntem chiar noi. Nu vrem să experimentăm singurătatea, pe care o percepem ca aducătoare de suferință, uitare, abandon. Cei mai mulți dintre noi nu am învățat să tolerăm lipsa unei persoane semnificative pentru că această absență ne evocă toate angoasele existențiale, care ne-au dezbinat în mii de bucăți universul vulnerabil, ne-au împins către limita paroxistică a neputinței.

Nu vrem să ne întorcem în beciul primelor suferințe, e întuneric, frig și doare – de ce s-ar supune cineva, în mod deliberat, acestui supliciu? Pentru că acolo a rămas copilul nostru interior, pentru că îl așteaptă încă pe adultul de azi să îi ofere un strop de căldură, hrană și alinare. Inconștientul e atemporal, nu cunoaște timpul istoric – unele părți din noi sunt înghețate încă, au rămas blocate în mlaștina nedreptății, dar damnarea nu trebuie neapărat să fie eternă, ca în tulburătorul mit al lui Sisif, care împingea veșnic o stâncă uriașă ce se tot rostogolea la vale.

Știm să ne iubim pe noi înșine doar daca am fost, în mod autentic și necondiționat, iubiți de prima persoană cu care am interacționat, de cea din al cărei aluat genetic am fost modelați. Adevărul e că suntem toți vase peticite, avem răni, unele mai vizibile, altele sunt adânc ascunse sub un strat gros de lut, alte crăpături se întrevăd cu ochiul liber, ne rușinăm de ele, am face orice să le reparăm ca și când nu ar fi existat niciodată. Ne e greu să acceptăm că imperfecțiunile au propria lor frumusețe și propriul lor adevăr, adeseori negat. Marea misiune a vieții noastre este să ne recompunem, din mii de bucăți împrăștiate, rătăcite pe solurile mișcătoare și amăgitoare ale propriei existențe.

Iubirea de sine este cel mai important stâlp al stimei de sine, fără ea nu putem clădi nimic durabil și autentic – concepția pe care o avem despre noi înșine și încrederea în propria persoană își găsesc rădăcinile aici, în cât de multă dragoste suntem capabili să ne oferim.

Adeseori, încercăm să compensăm un deficit al iubirii de sine printr-o multitudine de cârje, menite să susțină fundația șubredă a edificiului stimei de sine, de la anestezierea suferinței psihice cu substante intoxicante, sabotarea propriei vieți, intrarea în relații distructive, până la activități, aparent mai puțin nocive, cum ar fi achizițiile obsesive și compulsive, intervențiile estetice în exces, mâncatul emoțional, dependența de cumpărături, de rețelele sociale, refugierea în muncă, iar lista poate continua – toate acestea reprezintă, de fapt, modalități de evadare din sine. Lumea noastra interioară este atât de intolerabilă, încât am face orice să o reducem la tăcere, să o acoperim cu vacarmul agitației noastre zilnice.

Pentru iubirea de sine, nu există însă substitut. Oricât am încerca, prin aceste modalități artificiale, nu vom reuși să ne acoperim rănile, nu aici este locul în care sălășluiește vindecarea, lumea materială nu poate să ne ofere hrana emoțională de care avem atât de multă nevoie, ci doar ne adâncește într-o căutare himerică fără de final.

Iubirea de sine nu este echivalentul egoismului sau al narcisismului, persoanele narcisice sunt, de fapt, incapabile de iubire autentică, atitudinea lor este o compensare a lipsei de valoare resimțite, egoul inflaționat ascunde un copil rănit, nevăzut, care pretinde de la ceilalți toată atenția și prețuirea de care a fost privat în copilărie.

A ne iubi pe noi înșine este o virtute și o artă.

Photo by cottonbro on Pexels.com

Spre deosebire de îndrăgostire, care se bazează preponderent pe proiecțiile pe care le facem asupra obiectului adorației noastre, dragostea matură are ca fundament cunoașterea, ne iubim partenerul pentru că îl cunoaștem și înțelegem, același lucru se aplică și față de propria noastră persoană.

„Cunoaște-te pe tine însuți” are implicații și ramificații numeroase, iar una dintre ele este că ne oferă posibilitatea de a ne iubi în mod autentic si necondiționat, în ciuda slabiciunilor, vulnerabilităților și anxietăților noastre. Viața ne-a făcut imperfecți, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne crucificăm pentru greșeli sau defecte sau că nu suntem demni de afecțiune, compasiune și respect.

Ca toate lucrurile care exista pe acest pământ, frumoase în imperfecțiunea lor, la fel este și dragostea pe care ne-o purtăm, oricât am șlefui-o. Să nu cădem în capcana de a considera că iubirea de sine este un panaceu, că ne va salva de toate suferințele și greșelile viitoare – recăderi vor exista uneori, viața este, aproape întotdeauna, imprevizibilă… la fel și reacțiile noastre, modalitățile noastre de a gestiona un eveniment care ne perturbă existența. Vor mai exista, probabil, întâmplări care ne vor destabiliza, care vor genera o regresie către vechile căi, dar odată descoperit drumul către iubirea de sine, el va fi regăsit cu o mai mare ușurință în viitor, în ciuda impulsurilor noastre de a ne biciui, de a ne refuza compasiunea, iertarea și tandrețea.

Pe final de articol, pentru a reveni către lumea materială, tangibilă, ne putem pune următoarea întrebare pertinentă – dincolo de bunăstarea și echilibrul emoțional pe care ni-l oferă, ne aduce iubirea de sine și alte beneficii concrete?

Un studiu al Universității Harvard a descoperit dovezi convingătoare că persoanele cu o stimă de sine ridicată sunt mai fericite, mai predispuse să finalizeze sarcini dificile și să persevereze în fața eșecului. Se recuperează mai repede după dezastre, pot recunoaște mai repede și abandona obiectivele nerealiste. Aceste persoane prezintă un risc mai scăzut de boli cardiovasculare și un sistem imunitar mai puternic, iar nivelul de hormom al stresului (cortisol) este mai scăzut și revine la normal mai repede după un vârf.

Așadar, iubirea de sine ne oferă o fundație solidă pentru a ne regenera, nu doar psihic, ci și fizic. Iubirea este însăși esența vieții.

Poveștile și limbajul arhetipal al sufletului nostru

Poveștile există în viața noastră încă din cele mai vechi timpuri, fie că erau transmise prin viu grai într-un trib, la gura sobei de vocea caldă și înțeleaptă a bunicilor, de părinții care ne purtau pe alte tărâmuri înainte de culcare, fie că ni le citeam singuri din cărțile viu colorate ale copilariei sau din benzile desenate atât de populare, ori priveam fascinați o ecranizare din nemuritoarea serie Disney – poveștile și-au găsit întotdeauna modalitatea de a intra în viețile noastre și au sădit germenii lor într-o cămăruță adânc ascunsă în suflet.

Am rezonat profund cu eroii lor, măreția, curajul și devotamentul ne-au inspirat, am înfruntat alături de ei dragonii și alte personaje mitice, am străbătut mări și țări, i-am însoțit în călătoria devenirii de sine – sau poate că te-ai identificat cu un anti-erou, ai rezonat cu tristețea, furia și dorința lui de răzbunare, i-ai înțeles întunericul și ai reușit să îl îndrăgești.

Ceea ce poate nu e evident la prima vedere, e faptul că o parte din acest parcurs magic și fascinant, este chiar o frântură din propria noastră poveste.

Limbajul poveștilor este unul universal, este limbajul arhetipal al sufletului nostru. Reconectându-ne la eroii pe care i-am admirat, putem găsi o modalitate de a extrage seva vieții, de a mobiliza propriile resurse interioare, de a pute accesa elementele ajutătoare care să ne deblocheze etapă cu etapă propria călătorie către împlinirea potențialului și a găsirii sensului.

Majoritatea basmelor sunt, într-o formă sau alta, despre pierderea inocenței, despre conștientizare și despre a învăța să privim dincolo de aparențe. Poate că o ceață densă ne blochează acum viziunea, poate că drumul nu e clar, rătăcim pe cărări sinuoase, iar destinația pare inaccesibilă. Eroul nostru se află în fața unei încercări, trebuie să ne reorientăm privirea către interior, să ne conectăm la curajul și înțelepciunea care mocnesc în adâncuri, să reaprindem flacăra pasiunii și a vieții – să repunem pe făgașul dorit propria noastră viață.

Disconfortul, teama și neputința pot fi depășite. Aptitudinile și resursele latente din interiorul nostru așteaptă să fie trezite la viață, aceasta este sarcina eroului, iar noi îi putem reda vocea, îl putem redescoperi pentru a putea colabora și planta împreună sâmburii schimbării mult așteptate.

Pentru fiecare dintre noi, există o poveste atât de îndrăgită, care ne-a atins corzile sufletului și ale cărei note încă răsună clar în interiorul nostru, ne-a însoțit ca o muzică de fundal pe parcursul întregii noastre vieți, așteaptă încă să fie redescoperită, explorată și integrată în viața noastră conștientă.

Fiecare poveste este o potențială lecție și o resursă inestimabilă, așa cum spunea Jung, cine privește în exterior, visează. Cine privește în interior, se trezește.

Poveștile nu sunt importante și aducătoare de sens doar pentru copii, ele îndeplinesc funcții esențiale pentru fiecare dintre noi, putem construi lumi alternative din elementele prezente în sufletul nostru, putem folosi fantezia pentru a aduce la lumină sentimentele, emoțiile, trăirile, problemele noastre, dar și potențialele soluții, pe care poate nu le-am fi putut descoperi altfel.

Basmele sunt o modalitate de a celebra viața, de a insufla putere, curaj, compasiune, de a ne învăța să iertăm, să depășim obstacolele și să ne construim finaluri fericite.

Călătoria eroului este, în primul rând, despre a ne descoperi pe noi înșine, de a intra în contact și onora esența noastră autentică, de a depăși obstacole și înfrânge monștri, de a aduce schimbarea și prosperitatea în regatul nostru interior, de a ne schimba viața.

Viața noastră modernă ne îndepărtează adesea de propriile rădăcini, tentațiile efemere ne transformă în rătăcitori, pierduți în labirint avem dificultăți în a găsi calea. În povești, starea regatului reflectă adesea condiția psihologică a celui care il conduce, ne oferă informații valoroase despre starea în care se află conducătorul. Privește-ți în mod onest propriul Regat, în ce nuanțe l-ai colora dacă ai putea, ce muzică se aude în fundal, cine îl populează? E iarnă sau vară? Poate toamnă sau primăvară? Care este misiunea eroului tău? Cui îi duce lipsa și cine îl însoțește? Pune piesele puzzle-ului pe masă, reconstruiește peisajul și încearcă să identifici piesele lipsă. Acesta poate fi un prim pas către începerea călătoriei și trezirea la viață a eroului tău.

• Bine ai venit la practica ta de super-erou!

• Începând cu 1 august 2020 – detalii în curând

Dependența de seriale TV – pe tărâmul iluziilor și al izolării

„Orice formă de dependenţă este rea, indiferent dacă narcoticul este alcoolul, morfina sau idealismul“. Jung

Trăim într-o perioadă în care multitudinea de forme de divertisment online reprezintă o parte aparenta pozitivă în viețile noastre atât de stresante și o modalitate de deconectare preferată atunci când ajungem acasă după o zi lungă și obositoare de la locul de muncă. Majoritatea dintre noi este familiarizată cu sentimentul de eliberare și satisfacție pe care ni-l oferă vizionarea serialului preferat sau cu entuziasmul de a descoperi o serie captivantă recent lansată de programele de streaming. Dar este oare chiar atât de lipsită de efecte nocive pe cât credem? Și ce ne spune asta despre starea noastră emoțională?

În limba engleză, există un termen, momentan intraductibil, în limba română, și anume fenomenul „binge watching”, un soi de vizonare compulsivă a unui serial. Suntem atrași și fascinați de universul alternativ, care își deschid larg porțile în fața noastră și care se află acum doar la un click distanță. E modalitatea de elecție pentru a evada din cotidian pentru o majoritate covârșitoare și una, aparent inofensivă, la care avem un acces extrem de facil.

În ceea ce privește vizonarea, un sondaj Netflix a constatat că 61 la sută dintre utilizatori urmăresc în mod regulat între 2-6 episoade consecutiv intr-o singură zi. Un studiu mai recent a descoperit că cei mai mulți membri Netflix aleg să-și petreaca timpul pe platformă decât să se angajeze în alte activități- terminând un sezon întreg într-o săptămână, în medie (categoriile Sci-Fi, horror și thriller înregistrează în mod uzual acest tipar de vizionare compulsivă). Cu siguranță, nu am face acest lucru dacă nu ne-ar face să ne simțim extrem de bine și dacă nu ar reprezenta o alternativă de escapism în fața anxietăților și stresului cotidian.

Atunci când privim un serial care ne face sa ne simțim imersați într-o altă realitate, adeseori identificându-ne cu protagoniștii sau trăind o situație de viață la care nu avem altfel acces, creierul nostru este cuprins de un val de dopamină și adrenalină. Ne simțim vii, iar realitatea personală este suspendată în favoarea uneia mai strălucitoare, intense și mult mai puțin banale decât viețile noastre inundate de rutină și frământări cotidiene sau existențiale.

Evitarea responsabilității, eliminarea neconstructivă a stresului și recurgerea la o formă facilă de a experimenta plăcerea, ne determină să alegem această modalitate de petrecere a timpului, care se va dovedi nocivă pe multiple planuri – emoțional, cognitiv și chiar comportamental.

Gradul de toleranță reprezintă un element central în ecuația adicțiilor, astfel că vom fi nevoiți să vizionăm din ce în ce mai multe episoade sau seriale pentru a ajunge la același nivel de satisfacție pe care l-am avut inițial, în momentul descoperirii acestei plăceri, pe care mulți dintre noi chiar o numesc adeseori „plăcere vinovată”. Intuiția noastră ne trage un semnal de alarmă, vizionarea compulsivă a unui conținut lipsit de elemente educaționale solide, nu ne va ajuta să creștem și să ne dezvoltăm ca indivizi, ci are chiar potențialul de a ne stopa sau chiar provoca o involuție în plan personal. Copii și adolecenții sunt în mod special predispuși la a experimenta efectele nocive ale privitului îndelungat la televizor, s-a demonstrat că o astfel de activitate excesivă scade atenția, abilitățile sociale și funcționarea cognitivă, crește incidența problemele de comportament și a obiceiurilor alimentare nesănătoase.

Vizionarea obsesivă reprezintă un mecanism de apărare mai puțin convențional, un veritabil scut pe care ni-l construim singuri, pentru a evita confruntarea cu propriile noastre emoții, sentimente, gânduri sau amintiri legate de o situație generatoare de anxietate, frustrare, tristețe sau neputință.

Jung a înțeles funcția psihologică a adicției într-un mod diferit de alți scriitori psihanalitici, nu doar ca pe o schimbare a stării de spirit, ci ca schimbând de fapt ceea ce se întâmplă în lumea interioară. Acest lucru nu implică doar o mascare a tensiunii psihice, ci eliminarea iluzorie și temporară a cauzelor distresului pe care îl experimentăm. Odată ce experimentăm aceasta senzație de eliberare, simțim compulsiv nevoia de a repeta experiența iar și iar, îndepărtându-ne de o soluționare eficientă și constructivă a problemei de bază, din cauza căreia ajungem în postura de a folosi un drog pentru a ne calma suferința. Dependența ne adâncește în mrejele izolării, ne însingurează și devenim prinși într-o ocupație sterilă, care perpetuează problema, ne abate de la propriul drum și ne răpește potențialele efecte benefice ale introspecției.

În acest moment, voința nu mai este suficient de puternică pentru a contracara dependența, atingem fundul prăpastiei, este necesar să apelăm la ajutor pentru a ne mobiliza resursele interioare și a ne elibera de mecanismul adicției.

Ca o orchestră hipnotizantă, ne duce pe tărâmul izolării și al iluzionării, ne îndepărtează prin cântecul ei de sirenă de profunzimile propriului suflet, ne calmează neliniștile atât timp cât ne încredințăm amăgirilor ambalate strălucitor și transformă timpul într-un veritabil inamic care lucrează în defavoarea noastră.

Care sunt semnalele de alarmă care ne indică faptul că am putea avea o problemă legată de vizionarea compulsivă?

  • Vizionăm mai mult decât ne-am propus inițial
  • Rămânem în urmă cu alte activități importante
  • Ne simțim vinovați
  • Relațiile noastra sociale au de suferit
  • Vizionăm din ce în ce mai mult pentru a ne simți bine

Abonează-te pentru a rămâne la curent cu noutățile de pe blog.

Terapia prin muzică – alchimia cântecului și ritmul vindecător

Descoperirea cântecului și crearea instrumentelor muzicale au amândouă la origine impulsul uman ce se situează mult mai profund decât intenția conștientă: nevoia de ritm în viață, nevoia adâncă, ce transcede gândirea și nu ține seama de nici o primejdie. Richard Baker

Muzica este una dintre cele mai vechi forme de terapie cunoscute de umanitate. Prezentă în viețile oamenilor cu mult înainte de dezvoltarea industriei muzicale, care se află de decenii în plină expansiune, muzica își are rădăcinile în solul sacru al spiritualității și vindecării.

Recent, am asistat la un fenomen spectaculos și emoționant, oamenii aflați în izolare în Italia, ulterior și cei din alte țări, au început să cânte împreună din balcoane în semn de solidaritate, pentru a își da glas durerii, dar și speranței că, în curând, totul se va sfârși și vor depăși această cumplită încercare cu bine.

Există un motiv pentru care, chiar și în locuri brăzdate de război, suferință și pierdere, cântecele continuă să ne încânte sufletele. Melodiile care trăiesc în inimile noastre nu ne pot fi răpite de acțiunile distructive îndreptate împotriva noastră și de nicio pandemie. Ele servesc nevoii noastre de exprimare, conexiune și vindecare. Muzica vorbește o limbă universală.

Notele muzicale deschid o poartă către inimile noastre. Melodia emoționează, calmează, trezește, eliberează sau inspiră. Știm când o melodie ajunge la inima noastră, pentru că dă naștere lacrimilor și emoțiilor, care uneori ne iau prin surprindere. Nu este un proces cognitiv, ci unul emoțional.

Indiferent dacă avem o inimă frântă în urma unei pierderi sau a unei relații, ori avem o problemă fizică, sufletul nostru are nevoie de vindecare. Muzica creează momente cathartice, astfel încât emoțiile care ne-au încărcat și rănit inimile să fie, în cele din urmă, eliberate.

Una dintre cele mai mărețe și emoționante povești ale alchimiei cântecului este legată de originea „Amazing Grace”. John Newton era căpitanul unei nave care transporta sclavi din Africa în Lumea Nouă. Într-o seară, o furtună a devenit violentă pe mare și Newton s-a temut că își va pierde viața. Acea furtună întunecată a devenit un catalizator pentru o rugăciune care l-a determinat să renunțe la ocupația sa și să-și schimbe drumul în viață. Newton a supraviețuit și ulterior a devenit predicator și activist pentru abolirea sclaviei. În 1772, John Newton a scris versuri pe o melodie pe care a învățat-o de la sclavii care cântau versuri pentatonice, cea care avea să devină imnul „Amazing Grace”. Acesta spune povestea modului în care și-a schimbat viziunea și, cel mai important, cum și-a descoperit propria sa vocea autentică.

Urechile sunt primele organe senzoriale care se dezvoltă când suntem în uter. De la aproximativ cinci luni, ascultăm în uter, prima sală de concerte pe care o cunoaștem, înconjurați de lichidul amniotic care servește ca amplificator, dublând volumul. Având în vedere acest nivel de amplificare, este uimitor cât de mult sunet absorbim. Există muzică pe care o auzim in utero și pe care o putem recunoaște chiar și după naștere, așa cum au descoperit numeroase cercetări.

Atunci când ascultăm muzică, putem dezactiva declanșatorii stresului. Astfel, nu este doar ceea ce face muzica pentru noi, ci și ceea ce dezactivează. Există un principiu în terapia muzicală, un model de activare și dezactivare. Este posibil să fi observat un efect similar în propriile stări emoționale. Observăm adesea că este greu să fim supărați când râdem; este greu să fim triști când găsim motive de bucurie; este greu să ne facem scenarii anxioase când suntem relaxați. Este adeseori imposibil să fim în două stări emoționale opuse în același timp.

Ritmul muzicii ne calmează gândurile anxioase și ne permite să simțim prin corp. În melodie, descoperim că sentimentele noastre profunde împărtășite transformă durerea și disperarea și ajută la vindecare. În armonie, descoperim că armonizarea cu ceilalți îl înlocuiește pe „eu-singur” și activează conceptul de „noi-împreună”, transcendem și ne umplem sufletul de emoții împărtășite. Liniștea minții ne dezactivează gândirea despre trecut și viitor și permite activarea păcii și a liniștii.

Eliberează convingerile limitative pe care le ai despre propriul spirit muzical interior și recunoaște, în toate elementele muzicii, că vei găsi o poartă în beneficiile vindecătoare ale sunetului.

Șamanii, vindecători spirituali din cele mai vechi timpuri, foloseau ritmul tobelor pentru a călători în alte lumi și a vindeca sufletul bolnavului. Conexiunea dintre muzica si terapie continuă până în zilele noastre, dar această înțelepciune bazată pe intuiție este accesată de un număr foarte restrâns de oameni.

Este foarte important modul în care ascultăm muzică, ascultarea muzicii prin intermediul căștilor oferă o experiență diferită față de ascultarea prin difuzor. Participarea la un concert sau ascultarea de muzică live este diferită de ascultarea muzicii înregistrate. Pentru a beneficia de efectele terapeutice ale muzicii este esențial să găsim metoda care ni se potrivește cel mai bine, deși ascultarea la căști este recomandată pentru a ne izola de zgomotele ambientale și a avea o experiență mai intimă. Dacă stăm liniștiți, putem simți ritmul care ne mișcă. În acest fel, devenim propriile noastre instrumente de vindecare.

Un studiu al Universității Calgone din Glasgow, Scoția a comparat efectul a trei tipuri diferite de muzică asupra reducerii durerii pentru aproape șaizeci de subiecți. Participanții au ascultat unul dintre cele trei tipuri de muzică înregistrată: muzica pe care au ales-o (preferința ascultătorului), muzică special concepută pentru relaxare sau zgomot alb. Eficiența muzicii a fost testată pentru puterea sa de a reduce percepția durerii și de a oferi un sentiment de control asupra acesteia. Nu este surprinzător, cel mai mare beneficiu atât în reducerea durerii, cât și în sentimentul de control perceput a fost obținut cu muzica preferată a ascultătorului.

O experiență comună, pe care fiecare dintre noi a experimentat-o la un moment dat este pielea de găină (termenul medical fiind cel de piloerecție). Când ascultăm muzică și avem piloerecție, știm că suntem profund mișcați, emoționati de melodie, rezonăm cu ceea ce aceasta ne transmite. Ne eliberăm de tensiune, putem exprima astfel ceea ce cuvintele nu au putut.

Muzica poate fi sunetul plânsului care ne eliberează de o durere profundă sau sunetul duios și liniștitor al unei mame care îi cântă copilului ei sau al unei traume profunde dintr-o perioadă preverbală din copilărie. Chiar dacă nu știm conștient ce înseamnă, muzica permite vindecarea și oferă, de asemenea, un vehicul pentru ca vocea unică a fiecăruia să fie împărtășită.

Ritmul este parte integrată din noi și răspundem la el în mod universal, indiferent de cultura din care facem parte, indiferent de rasă, țară sau orientare sexuală – muzica și ritmul nu discriminează. Suntem încă din uter legați de bataile ritmice ale mamei, iar memoria sa o purtăm cu noi, la nivel inconștient, de-a lungul întregii vieți. Ascultarea bătăilor inimii are un efect liniștitor, de exemplu atunci când ne odihnim capul pe pieptul persoanei iubite sau când ascultăm pentru prima dată inima unui bebeluș și suntem profund mișcați. Chiar și creierul nostru are propiul ritm, care poate fi măsurat printr-un aparat EEG.

Poți începe prin a îti acorda câteva momente de liniște și a te pregăti pentru experimentarea ritmului. Lasă-ți corpul să se destindă, inpiră profund și expiră lung, gandește-te la corpul tău ca la un vas prin care curge ritmul. Deși muzica preferată are cel mai bun efect terapeutic, poți găsi mai jos câteva recomandări, unele din melodii fiind parte din studii ample privind potențialul lor terapeutic. Cercetătorii de la Chroma, un furnizor de terapie prin artă, a descoperit că melodiile formațiilor Queen, Pink Floyd sau Bob Marley au înregistrat cel mai bun efect terapeutic, iar clasicul „We will rock you” a obținut primul loc.

We will rock you, the queen

Amazing grace, ANdrea Bocelli (versiune live)

Una mattina, ludovico einaudi

Sleeping at last, saturn

Cosmos, hazy

Three little birds, Bob Marley

Imagine, John Lennon