Ilustrarea feminității într-un basm românesc. O analiză simbolică și psihologică

La început de an, privind retrospectiv către unul din cei mai imprevizibili ani din viața mea, mai ales la nivel de experiență colectivă, am realizat că 2020 a fost, după mult timp, anul în care nu am călătorit în afara țării. Nici pe plan local nu pot spune ca am întreprins prea multe călătorii, nu am avut dispoziția necesară pentru a putea savura o vacanță, așa cum o făceam în alți ani, de a mă relaxa și am preferat să mă limitez doar la câteva zile petrecute într-un mediu cât mai retras, la munte sau în Delta Dunării.

A fost însă un bun prilej să îmi îndrept curiozitatea către a-mi cunoaște mai bine propria țară, moștenirea culturală (mitologia, obiceiurile, tradițiile, mentalitatea) și să îmi doresc să înțeleg, într-un mod cât mai profund, experiența noastră arhaică, ca popor.

Basmele populare reprezintă una din cele mai importante moșteniri culturale ale unui popor și fragmente colective de valori sau înțelepciune transmise din generație în generație. Inconștientul colectiv este condensat în astfel de creații, ce ne pot revela anumite caracteristici esențiale ale dinamicii intrapsihice și ne pot aduce la o mai bună înțelegere a forțelor arhetipale care ne influențează existența. Puterea simbolului este, adeseori, utilizată în terapie și ne creionează demersul către individuare, procesul psihic prin care devenim noi înșine, persoana care trebuie să fim, ceea ce Jung numește „realizarea Sinelui”.

Basmul cules de Petre Ispirescu, Fata moșului cea cuminte, ne introduce în viaţa unei familii, uşor atipice, din lumea satului. Un bătrân văduv, ce avea o “fată mare, de se dusese vestea în lume de vrednicia ei” se recăsătoreşte cu o babă ce avea şi ea “o fată mare”.

A se observa aici accentul direct pus pe “fată mare”, respectiv pe feciorie, una dintre calităţile esenţiale de care trebuie sa dispună o tânără fată din lumea satului românesc. Consider că tema basmului este, din perspectiva psihologică, maturizarea fetei moșului, care se transformă de-a lungul călătoriei simbolice într-o tânără femeie, fertilă şi pregătită pentru căsătorie.

Remarcăm încă de la început antiteza ce se construiește între cele două surori vitrege, respectiv renumita vrednicie a uneia şi inexistenţa unei caracterizări a celeilalte, ce anticipează caracterul urât, lenea, ca şi defecte aspru condamnabile de către lumea de la sate. Pe când toată greutatea gospodăriei cade pe umerii fetei moşului, aflăm că fata babei “se clocise de şedere”, antrenată de propria mamă, cu care se află în complicitate, mamă ce întărea acest comportament, persecutându-şi fiica vitregă în speranţa că sotul “o să-și gonească copila”.

Apare o temă comună majorităţii miturilor, şi anume cea a invidiei sau persecutării eroului în copilărie, fără ca el să ştie de ce. Eroul activează invidia distructivă din ceilalţi (proiecţii de faţete ale unor complexe), problema arhetipală a invidiei şi a persecutării este legată de potenţialităţile eului în curs de a se naşte. În acest sens, în confruntarea cu invidia ca fenomen al vieţii şi al naturii umane, eroul trebuie să înveţe o lecţie prin care îşi dezvoltă realismul. Dacă nu îşi dezvoltă propria demnitate şi autonomie, insight-ul şi loialitatea prietenilor (tema animalelor, în cazul de faţă animalele Sfintei Vineri, care îl ajută sau nu în măsura în care le respectă, intră în relaţie cu ele) îşi va pierde capacitatea de a capta lumina solară şi se va retrage repliindu-se înapoi în pântecul matern, va regresa.

Ceea ce determină plecarea acesteia de acasa este “stingerea focului” din vatră de către mama vitregă, aceasta pleacă în cautarea focului, măcar a unui carbune, de teamă să nu fie ocărâtă. Păzirea focului nu este nicidecum o temă nouă sau caracteristică numai mediului rural românesc, ci se întâlneşte şi în Grecia antică. La nivel simbolic, focul din vatră este o aluzie la căminul conjugal, legitim sau neligitim, la dragostea matrimonială, la familie.

În templele greco-romane, focul sacru se menţinea veşnic în templele zeiţei Hestia-Vesta, protectoare a focului, iniţial a vetrei familiale. Vestalele erau alese dintre fetiţe între şase şi zece ani aparţinând celor mai nobile familii romane şi care erau obligate să rămână virgine (focul purifica) toată perioada sacerdotală. Ele o slujeau pe zeiţa timp de douăzeci până la treizeci de ani, după care reintrau în societate şi aveau dreptul să se mărite. Orice vestală care lăsa focul să se stingă, era aspru pedepsită. Căsătoria, ca instituţie care guvernează transmiterea vieţii, apare aureolată de un cult care preamăreşte fecioria şi o pretinde. În cazul de faţă avem o mamă vitregă negativă, care prin stingerea focului împinge, probabil prematur, tânăra fată către căsătorie, din dorința de a o elimina din căminul ei conjugal. Astfel, fata moşului a cărei sarcină era, în mod simbolic, păzirea focului, este nevoită să plece într-o călătorie care o va iniţia în viitorul rol, acela de tânără soţie, fertilă şi creatoare a micro cosmosului familial. Această căutare poate fi echivalată cu maturizarea tinerei fecioare şi cu dobândirea fertilitatii.

Chemarea mitică spre aventură se poate exprima ca o criză majoră care o pune pe aceasta la încercare, o împinge să se arunce spre necunoscut pentru a descoperi care sunt resursele interioare nepuse în joc si o pregătire pentru viaţa de tânără căsătorită.

Prima sarcină este curăţarea pomului de omizi, omida fiind o larvă, duh rău şi animal târâtor. Omida este imaginea tendinţei către un rău înjositor şi a urâţeniei, personificate în basm chiar de către sora sa vitregă. Omida este cea care nu lasă copacul (masculin prin trunchi şi feminin prin fructe, este o unire a celor două polarităţi) să facă fructe, parazitându-l. Copacul este loc de transformare si înnoire. În această calitate, prin capacitatea de a se regenera, de a purta flori ţi fructe, el apare ca matern.

A doua sarcină este lipirea şi ştergerea cuptorului. Cuptorul, vatra este un element central în lumea rurală românească, fiind adesea întipărită în conştiinţa colectivă imaginea femeii lângă vatră, pregătind hrana pentru întreaga familie, aspect de feminitate hrănitoare, maternă. Tânăra fată trebuie să ajute la redobândirea funcţionalităţii cuptorului, care necesită un proces de curăţare –reprezentarea feminităţii maternale, a uterului-cuptor. Cuptorul, ca şi uterul are puteri transformatoare. Acestă identificare cu uterul, este prezenţa chiar în Romania, existând cuptoare din cultura Cucuteni, în formă de movilă cu o proeminenţă rotunjită – burta maternă cu ombilicul în relief. Prin cuptor, materialul brut/necopt, fie cocă sau fetus, este transformat, capătă o stare diferită.

În Neolitic, cuptorul de pâine era principala caracteristică a sanctuarelor, fiind considerat întruparea Mamei Grânelor. Pâinea coaptă în acest cuptor era considerată sacră şi era oferită în ritualurile ce făceau parte din misterele agriculturii. Această asociere nu a dispărut nici în timpurile moderne, fiind binecunoscută expresia englezească “to have a bun in the oven” (a avea o chiflă în cuptor) care se foloseşte în cazul femeilor însărcinate.

A treia probă este curăţarea puţului ce nu mai putea da apă. Din punct de vedere paleontologic, viaţa apare din apă, iar până la nastere copilul se scaldă in lichidul amniotic. Simbolismul fântânii cu apă vie este bine cunoscut. Fântâna exprimă sursa misterioasă a vieţii fecundatoare, adesea personificată ca o formă a eternului feminin, cum ar fi Doamna Lacului din Legendele Arthuriene. Orice este uscat va găsi revigorare din fântâna abundenta din grădina splendidă a lui Venus. Flora luxuriantă, înrouată şi păsările exotice sunt emblematice ca fertiliate datorată udării ei continue cât şi pentru cei care cinstesc zeiţa iubirii, ea este plăcere, sentiment, eros, care dă naştere la înflorirea lucrurilor.

După tradiţiile orfice, la poarta infernului (lumea de dincolo) se află fântâni, iar pentru a bea apă din ele trebuie să faci parte din fiinţele spiritualizate, apa care îţi dă viaţa veşnică-apare din nou apa ca simbol al vieţii, ca fertilizator. Aqua mercurialis sau “substanţa transformatoare” ascunsă în orice fiinta vie echivalează cu “spiritul creator disimulat în materie”. “Fântâna vieţii” exprimă energia vitală care are capacitatea de a însufleţi ceva anterior lipsit de viaţă. . Nu este surprinzator faptul că tânăra nu este momentan capabilă să bea apa izvorului, nu inainte de-al curăţa, deoarece starea lucrurilor reflectă propria sa condiţie prezenta. Este drumul tinerei către propria fertilitate, către noul rol, cel al creatorei de viaţă. Nu întâmplător toate elementele cu potenţial fertil/creator sunt la începutul drumului în stare de nefuncţionalitate, incapabile să-şi atingă scopul pentru care au fost proiectate.

Ajunsă la casa Sfintei Vineri, întâlneşte la intrare un alt obstacol, căţeluşa cu dinţii de fier. Căţeluşa cu aspect fioros, ne duce cu gândul la Cerber, păzitorul tărâmului de dincolo. Marchează trecerea către o noua lume, ca faţetă interioară instinctivă care îl orientează,pe cel care visează, în profunzimile inconştientului cu scopul de a-şi asigura transformarea. Căţeluşa aparent fioroasă este pentru fata moşului inofensivă şi îi permite intrarea, ceea ce ne sugerează că aceasta se află la locul şi momentul potrivit-este o chestiune de sincronizare şi de înţelegere a scopului personal. Sfânta Vineri, o adaptare locală a zeiţei Venera/Venus, este un personaj din mitologia românească, legat iniţial de a şasea (astăzi a cincea) zi din săptămână, în latină Veneris dies, în italiană venerdi, în franceză vendredi, în română vineri. Venus este numele roman al zeiţei greceşti Afrodita, zeiţa dragostei, frumuseţii şi fertilităţii. Iniţial o veche divinitate de origine latină, protectoare a vegetaţiei şi a fertilităţii, ea a fost identificată apoi cu Afrodita. Simbolizează astfel, prin analogie, şi forţele irepresibile ale fecunditătii, fiind adesea reprezentată printre fiarele care o insoţesc, ca în imnul Homeric, în care autorul evocă mai întâi puterea ei asupra zeilor şi apoi asupra animalelor, ipostaza în care o intâlnim şi în basmul de faţă.

Scurta ucenicie a fetei moşului la Sfânta Vineri ar putea reprezenta de fapt o inţiere în secretele amorului, dorinţei şi a dragostei sublimate, atât de necesare unei tinere femei înainte de căsătorie

La plecare, tânăra dă dovadă de o altă calitate, preţuită nespus se pare de către cei din mediul rural, modestia-aceasta işi alege o “cutie mică şi necioplită” căci consideră că slujba sa nu valorează mai mult. Femeia trebuie deci să dea dovadă de tendinţe perfecţioniste, să nu se multumească niciodată cu cât a făcut, să aspire întotdeauna la mai mult, la mai bine. La întoarcere, îşi primeşte şi recompensa de la cele ajutate, respectiv pâine, apă şi fructele pomului. La întoarcere, fata moşului care a finalizat cu succes “ritualul iniţiatic” îşi poate culege roadele ca urmare a faptului că ea însăşi a suferit anumite transformări, cuptorul este acum funcţional, conţinător şi hrănitor. Dacă ne gândim însă la marea operă alchimică, cuptorul este simbolul unor profunde transformări, aici substanţa moare, arde pentru a se naşte sub o formă regenerată, sublimată.

Pâinea este, evident, un simbol al hranei esenţiale, dar tot sub numele de pâine se desemnează, adesea, şi hrana spirituală, fiind astfel încununarea muncilor iniţiatice. Transformarea obiectelor exterioare oglindește, de fapt, propria transformare a tinerei, a noilor ei potenţialităţi dobândite în urma călătoriei.

A scoate apa din puț sau fântână înseamnă o deschidere spre profunzimile materne ale inconştientului.3 A scoate din apa inepuizabilă a puţului pentru a bea, evocă întoarcerea la izvorul inepuizabil al energiei vitale acumulate in profunzimile inconştientului matern, hrănitor şi regenerator.

Copacul lunar apare adesea în arta religioasă, dar mai ales în picturi în care este plin de fructe. Un asemenea copac este matern, fiind asociat cu fecunditatea lunii şi a vieţii. Fructele sunt adesea şi simbol al abundenţei, revărsându-se din cornul zeiţei abundenţei sau din cupele de la banchete zeilor. Este şi o anticipare a abundenţei pe care fata mosneagului o va afla abia acasă, la deschiderea cufărului. A culege fructul, în general, înseamnă a te îmbogăţi printr-o maturizare (coacere) lentă. Prin acest gest de maturitate, se poate accede la noi puteri creatoare.

Caracteristic pentru polaritatea feminină este să primească, să conţină, să hranească. Tânăra maturizată, care a lăsat în urmă viaţa de copil, fiind iniţiată în treburile gospodăreşti este acum pregatită pentru urmatoarea etapă, firească în viaţa oricarei femeie, căsătoria şi naşterea unor urmaşi. La sate, în mod special, aspectul fertil al femeii fiind elementar, de unde şi , în general, sterilitatea apare ca o nenorocire. În schimb, fecunditatea apare ca un bine, ca un semn al bunăvoinţei şi binecuvântării dumnezeiesti. Încercările prin care trece tânăra fată sunt în număr de trei, cifra magică.

Sora vitregă este, în mod obişnuit invidioasă pe fata tatălui vitreg, simţindu-se inferioară sub raport fizic şi moral. Din ambiţie, merge şi ea la Sfânta Vineri să capete ceea ce a căpătat sora sa, dar purtându-se cu îngâmfare şi indiferenţă e pedepsită. Se mai intamplă să fie stimulată şi de mamă-sa, mai invidioasă decât ea. Baba e considerată foarte adesea ca malignă, complice cu dracul şi sinonimă cu zmeoaica. Avem şi o Sfânta Vineri răzbunătoare şi criminală. George Călinescu vorbeşte de un “complex al Sfântei Vineri” care prezintă notele maniacale ale bătrânei: evlavia, curăţenia excesivă şi pasiunea pentru lighioni. Pentru fata babei, căţeluşa nu mai are acelasi rol. În cazul acesteia, căţeluşa cu dinţii de fier este agresivă, imagine a mamei devoratoare absorbirea în pântecele matern. Basmul ne prezintă aceeaşi idee, fiica, probabil printr-o identificare cu mama, a preluat imaginea maternităţii de la aceasta, fiind o mamă elementară negativă şi nepregătită asumarii rolului de feminitate creatoare, hrănitoare şi conţinătoare. Din nefericire, dar fără a ne surprinde, ea eşuează în atingerea scopului, mânată fiind nu de propria chemare ci tot de sentimentele negative care o posedă, din invidie şi competitie cu sora vitregă şi sfârşeşte astfel prin a fi ucisă de lighioanele Sfintei Vineri.

Accentul pus în basm pe feminitatea fertilă şi capabilă să îngrijească gospodaria îşi are rădăcinile şi în faptul că civilizaţia românească este o civilizaţie a satului şi a fsatului guvernat de valorile tinereţii, feminine, valorile de credinţă şi valorile naturii. Satul este solidar cu cu ceea ce azi, din nefericire, a intrat într-un soi de extincţie: civilizaţia de tip feminin, civilizaţia credinţelor, a datinilor şi obiceiurilor, în mare o civilizaţie foarte apropiată de natură. La sat, femeia este creatoare de univers, femeia aflată în strânsă legătură, în armonie cu natura creeaza o totalitate. Nu este doar, sau nu a fost doar, o unitate geografică, economică, socială, morală: a fost şi una cosmică. Mai mult decât în lumea oraşului, cea a satului îşi pune pecetea pe familie, pe limba orală, pe economia închisă şi pe societate, vocaţia feminină de a face din cateva ziduri, toale şi brazde de pământ un univers. Finalul este însă unul fericit pentru fata moşului care se căsătoreşte şi trăieşte fericită împreună cu varianta autohtonă a Fătului Frumos până la adânci bătrâneţi, căsătoria înscriindu-se în sfera ritualurilor ce sfinţesc viaţa.

BIBLIOGRAFIE
Constantin Noica (1987), Cuvînt împreună despre rostirea românească, București: Editura Eminescu
George Călinescu (1965), Estetica Basmului, Bucureşti: Editura pentru Literatură
Jacques de la Rocheterie (2006), Simbologia viselor, Bucureşti: Editura Artemis
The book of symbols (2010), Reflections on archetypal images, Germania: Taschen
Fata babei şi fata moşului, basm cules de Petre Ispirescu

Efectele pandemiei și creșterea post-traumatică

Timpul poate fi aliatul sau dușmanul nostru. Dar ce se întâmplă când evenimentele tulburătoare ne atrag în vârtejul violent al unei tornade ce se tot intensifică și al cărei sfârșit nu se mai întrevede cu ușurință la orizont?

Incertitudinea și previziunile în continuă schimbare ne adâncesc tot mai mult în mișcarea haotică și destabilizantă a acestei furtuni de dimensiuni colosale care a cuprins în îmbrățișarea ei distructivă întreaga planetă. De la paradisurile tropicale edenice, până la metropolele fremătând de agitație și țărmurile înghețate ale Groenlandei. Nu există colț neatins de pe acest pământ și evadarea nu mai este o opțiune viabilă.

Poate că, înca o dată, ca și în cazul altor evenimente cutremurătoare, care ne amenință pe plan individual și social, singura posibilitate de escapism este într-un colțisor atent ferecat din noi înșine. Aici ne putem construi bucățica de pământ al făgăduinței, care mustește de viață, de fecunditate și care poartă germenii și promisiunea unui mâine ceva mai bun, mai îngăduitor, unde speranța își întine timidă aripile și învață din nou să zbore asemeni unei păsări rănite, care își revine ușor, ușor dintr-o lungă și solicitantă convalescență.

Chiar dacă o recunoaștem sau nu, suntem cu toți, într-o oarecare măsură, bolnavi. „Arată-mi un om sănătos și și-l voi vindeca.”, spunea Carl Gustav Jung, fondatorul psihologiei analitice.

Unii dintre noi se confruntă cu boli ale corpului, iar alții cu maladii ale spiritului, adesea mai înșelătoare și mai puțin evidente pentru ceilalți, iar uneori chiar și pentru ei înșiși. Ceilalți, și nu puțini, se confruntă cu ambele. Odata atins corpul, reverberațiile distructive ale patogenilor se răsfrâng insidios și asupra psihicului.

Ca în orice eveniment traumatic, timpul își modifică substanțial cursul, ca un râu depresionar învolburat, puternic dependent de relieful pe care îl traversează, munții și văile stâncoase abrupte pe care le traversăm în această perioadă, nu ne lasă neschimbați. Curgerea lină, senină și netulburată nu pare să mai fie parte din peisajul acestor zile tulburi. Ca în timpul inundațiilor, purtăm cu noi nisip, pietriș și alte aluviuni care se prăvălesc furioase și neputincioase în fața forțelor naturii. Se vor depozita, în cele din urmă, pe malurile existenței noastre sau vor forma mici insulițe, puncte de refugiu alcătuite din resturile tulburătoare ale vieții noastre zdruncinate, răscolite până în cele mai adânci straturi, care aduc la suprafață elemente surprinzătoare, până acum nebănuite, care vin subit odată cu mișcările din adâncuri.

De la dezorientare, la hipervigilență sau chiar amnezie, trauma ne disociază de percepția adecvată a timpului. Cum ne vor afecta amintirile pandemiei în anii ce urmează? Cum ne putem cultiva reziliența în aceasta perioadă tulburătoare? Toți avem resurse, dificultatea principală constă în a le identifica și ulterior în a le hrăni și readuce la viață. Care este locul și momentul în care ne-am simțit fericiți, protejați și linistiți că suntem în siguranță? Cum ne putem conecta la sursa de înțelepciune care să ne ghideze răbdătoare pașii? Ne putem construi o ambarcațiune care să ne ajute să navigăm pe aceste râuri învolburate, există în  noi materialul și puterea de a construi și lansa la apă propria barca de salvare.

Întreabă-te ce poți face astăzi, oricât de mic, pentru a realiza o schimbare și a nu te mai simți neputincios. Adeseori sensul poate fi găsit și prin a oferi celorlați o mână de ajutor, le putem arunca un colac, chiar dacă suntem împreună în furtună, la fel de deznădajduiți și speriați. Implicarea activă, optimismul și speranța ne pot fi importante călăuze, fără de care am cădea pradă disperării și ne-am preda neputinței.

Esențial este să devenim mai conștienți de impactul gesturilor și acțiunilor noastre, chiar și a celor mai mărunte. Mă ajuta asta sau îmi adâncește criza? Nu există nicio acțiune magică, nicio formulă universală a succesului. Parcursul poate fi la fel de divers și valid, în unicitatea lui, ca noi înșine.

Tulburările specifice traumei, cum ar fi derealizarea și depersonalizarea încep să fie experimentate, în ultimul timp, la scară tot mai largă, ca urmare directă a evenimentelor din ultima perioadă, care se afla încă în plină desfășurare. Derealizarea/depersonalizarea este senzația că lucrurile din jur nu sunt reale, că trăim ceva artificial, ca și când ne-am afla într-un vis sau film, că suntem un observator din afară și că nu luăm parte direct la ceea ce ni se întâmplă, că nu mai avem control asupra propriei persoane, ne detașăm de noi înșine, de parcă ne-am afla undeva sus, privind evenimentele ca un spectator amorțit. Toate aceste senzații sunt expresii ale unei suferințe copleșitoare, pe care nu o putem încă gestiona adecvat, sunt mecanisme de apărare în fața unor evenimente tulburătoare care amenința să ne destabilizeze. Este important să fim îngăduitori cu propria noastră persoană, cât și cu ceilalți, pentru ca straniul face, mai mult ca niciodată, parte din viețile noastre de zi cu zi. Este o situație fără precedent pentru majoritatea dintre noi și este perfect normal să ne simțim tulburați, triști, furioși, frustrați și speriați –  însă atunci când simptomele persistă și ne afectează capacitatea de a funcționa, este necesar să ne îndreptăm atenția către îngrijirea adecvată a psihicului nostru, astfel încât anxietatea și depresia să nu pună stăpânire pe existența noastră.

Unii dintre noi se vor confrunta, ca urmare a pandemiei, cu ceea ce specialiștii numesc PTSD sau tulburarea de stres post-traumatic. În linii mari, cei mai predispuși sunt cei cu istoric de tulburări ca anxietate, depresie, tulburare obsesiv compulsivă sau alte afecțiuni de natură psihologică, cei din primele linii, cei care trec printr-o perioadă de doliu (pierderea unei persoane dragi, a locului de muncă), persoanele singure, cei care au dezvoltat boala COVID-19 și oricare altă persoana ce se află în condiții de vulnerabilitate crescută. Este greu de anticipat cu exactitate ce repercursiuni va avea pandemia asupra fiecăruia dintre noi în parte.

Există însă și vești bune, transformarea pozitivă poate fi uneori accelerată de o experiență traumatică. Creșterea post-traumatică (PTG) este o teorie care explică acest tip de transformare în urma traumei. Conceptul a fost dezvoltat de psihologii Richard Tedeschi și dr. Lawrence Calhoun, la mijlocul anilor 1990, și susține că persoanelor care se confruntă cu dificultăți psihologice, le poate fi facilitată creșterea, dezvoltarea personală după experimentarea adversităților.

„Oamenii dezvoltă noi percepții despre ei înșiși, despre lumea în care trăiesc, despre cum să relaționeze cu ceilalți oameni, despre ce viitor ar putea avea și o mai bună înțelegere a modului de a-și trăi viața într-o manieră mai satisfăcătoare”, afirmă Tedeschi.

Câți dintre noi vor experimenta o creștere post traumatică? Ca și în cazul PTSD, este dificil de prezis. Dar avem câțiva indicatori care ne arată ce predispune unii oameni la a gestiona criza în sensul creșterii personale.

Se pare că există două trăsături care fac ca unele persoane să fie mai susceptibile de a experimenta creșterea post-traumatică, spune Tedeschi: „deschidere spre experiențe noi și extraversia. Acest lucru se datorează faptului că persoanele care sunt mai deschise au mai multe șanse să își reconsidere sistemele de credințe, iar extraverții sunt mai predispuși să fie mai activi ca răspuns la traume și să caute conexiunea cu ceilalți. De asemenea, femeile tind să raporteze o creștere mai mare decât bărbații, dar diferența este relativ mică.” Desigur, acest lucru nu înseamnă că dacă suntem introverți nu putem experimenta o creștere post traumatică, important este să ne conștientizăm nevoile și să nu suferim în tăcere, atunci când, de fapt, ne-am dori să împărtășim dificultățile cu care ne confruntăm.

Creșterea post-traumatică urmărește înregistrarea unui răspuns pozitiv în următoarele arii: aprecierea vieții, relațiile cu ceilalți, căutarea unor noi posibilități în viață, forța personală și schimbarea spirituală.

Dincolo de aceste studii și teorii ale oamenilor de știință, poate că cea mai mare consolare în aceste vremuri tulburi este, pur și simplu, conștientizarea faptului că nu suntem singuri și că situația este, din fericire, una temporară.

Narcisism și firimituri de pâine

Pentru cei care sunt sau au fost cu un partener narcisist – tiparele poveștilor de dragoste merg, în general, într-o direcție teribil de greșită.

Cumva, prin traiectoria mea emoțională, am reușit să-i atrag și să trăiesc cu ei și să-mi mulez inima în jurul norilor falși de nisip și gheață. Le-am auzit poveștile de aur și am văzut imperiile pe care le pretindeau – este un joc, este o piesă de teatru care se desfășoară de-a lungul întregii lor vieți.

Am învățat că nu poți experimenta dragostea adevărată cu un narcisic, ci firimituri de sentimente / emoții / fapte – nu este niciodată întreaga pâine – sunt doar firimituri de dragoste și imaginație bolnavă care au ca scop să te țină blocat pe poziție – un singuratic într-o relație din Regatul Incertitudinii.

Totul începe încântător și apoi se transformă într-o temniță, de la căldura iubirii și a fericirii la focul mistuitor al minciunilor, înșelăciunilor și durerii.

Povestea începe cu o oglindă frumoasă, care te atrage de pe fundalul portretului cu fluturi și plante edenice către un scenariu rece, de gheață, un veritabil iad al criticilor.

Din păcate, narcisicul cu care îți împărtășești viața trăiește o viață tragică și distructivă, deghizată de minciuni și imaginea Sinelui său fals.

Acest Sine fals, știe totul, iubește furia și provoacă durere celorlalți.

Dacă te lupți cu astfel de relații și trăiești și iubești înfricoșat, te rog să știi că nu ești singur.

În timp ce încearcă să echilibreze frânghia strânsă a unei realități false și a unui Sine fals, ei continuă să arunce săgeți către cei cu care sunt în competiție și pe care refuză să îi mai idealizeze.

Este abuziv, este dureros și s-ar putea să te pierzi pe parcurs în personajul carismatic al partenerului tău imprevizibil.

El este pentru totdeauna inocent și vinovăția pare să nu se potrivească în niciun fel cu vocabularul său, ca și cum și-ar fi cumpărat cuvintele de pe cele mai nobile piețe de cuvinte.

Aceste cuvinte toxice vor crea un cuib în care ești invitat să rămâi, devii antidotul care trebuie iubit și torturat și care trebuie să acționeze ca o sursă de energie inepuizabilă pentru narcisic.

Dezacordurile nu sunt opțiuni – scopul este de a distruge ținta, pe tine.

Te rog să știi că un lucru –  să te iubești pe tine însuți este primul pas către vindecarea mult dorită, de a te elibera, în final, de un iubit narcisist. Alege-te pe tine. Alege să privești fără teamă adevărul.

Elizabeth Mincu

Liz a studiat artă dramatică și teatru la Universitatea Queen Mary din Londra, una din universitățile globale de renume, cu o puternică tradiție încă de la 1785.

Este pasionată de artă în toate formele ei, de la teatru, muzică, pictură și până la poeziile pe care le scrie de peste 17 ani, în special, în scop terapeutic, și care au inspirat-o să se îndrepte și către zona de life coaching, pentru a îi învăța și pe ceilalți despre cum își pot deschide porțile propriului Univers interior și invita schimbarea în viața lor.

O educație emoțională

O persoană inteligentă emoțional știe că iubirea este o calitate, nu un sentiment, și că presupune încredere, vulnerabilitate, generozitate, umor și înțelegere sexuală. O persoană inteligentă emoțional își alocă timpul necesar pentru a își da seama ce îi conferă sens vieții sale profesionale și are încrederea și tenacitatea de a încerca să găsească un echilibru între prioritățile sale interioare și solicitările venite din partea lumii exterioare. Alain de Botton

Am descoperit recent cartea asta, de la care nu am avut inițial așteptări prea mari, dar care m-a surprins într-un mod plăcut. Aș încadra-o la categoria psihologie practică și o recomand cu inima deschisă tuturor celor preocupați de autocunoaștere, dezvoltare personală și care încearcă să iși îmbunătățească inteligența emoțională – un stâlp solid pe care ne putem clădi relații mai satisfăcătoare, vieți mai conștiente și vise mai tangibile. Sper ca, în viitor, să regăsim printre materiile predate în școli și o astfel de educație, care ne-ar putea pune la adăpost de multe dintre dezamăgirile și dificultățile primilor ani ca adolescenți sau tineri adulți.

Eram deja familiarizată cu proiectul lui Alain de Botton, scriitor și filosof – The school of Life (scurte filmulețe animate care tratează diverse subiecte și problematici cotidiene care ne frământă pe fiecare dintre noi și care, uneori, ne răpesc darul nopților liniștite).

I-am recunoscut instant modul clar și concis de a trata diverse tematici complexe, sintetizate în câteva puncte esențiale și ușor de digerat, chiar și pentru cei care nu au cunoștințe vaste de psihologie. Am savurat cartea cu deosebită plăcere, mai ales că am citit-o parcă auzind vocea gravă și relaxanta a autorului, care mi s-a întipărit clar în minte datorită filmulețelor educaționale de pe canalul de Youtube.

Cartea tratează subiecte de la un nivel individual la unul mai larg, fiind structurată în următoarele părți: Sinele (despre cum suntem adesea străini față de noi înșine, despre importanța cunoașterii trecutului personal, despre terapiile disponibile și ce se întâmplă într-o relație terapeutică), Ceilalți (puncte de vedere diferite despre ce înseamnă bunătatea, șarmul și calmul și cum ne putem raporta într-un mod mai sănătos la ele), Relațiile (cu siguranță, una din cele mai așteptate părți pentru mulți, tratează idei despre distructivitatea idealurilor romantice, cum ajungem împreună într-un cuplu, despre importanța sexului și rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm), Munca (printre altele, și despre cum putem face pace cu ea), Cultura (care se poate dovedi, chiar daca poate nu ne-am aștepta, salvarea noastră ca indivizi, dar și ca societate).

Un scris foarte lucid, pe alocuri poate chiar dezamăgitor de realist pentru unii dintre noi, dar care își propune să arunce o rază de lumină în negura în care ne-am cufundat uneori pe parcursul vieților noastre imperfecte. Cred că marele merit al cărții constă și în puterea de persuasiune, de a ne determina să ne angajăm într-o fructuoasă muncă introspectivă și de a porni pe drumul perpetuu al devenirii de sine.

Las mai jos câteva citate care mi-au plăcut, deși a fost dificil să selectez, iar aici mai punctez ceva care mi-a plăcut, faptul că la final, cartea are câteva pagini libere dedicate notițelor.

Sper să vă inspire și să vă trezească și vouă interesul și pofta de lectură 😊 Merita!

O persoană inteligentă emoțional știe că iubirea este o calitate, nu un sentiment, și că presupune încredere, vulnerabilitate, generozitate, umor, înțelegere sexuală și resemnare selectivă.

O persoană inteligentă emoțional își alocă timpul necesar pentru a-și da seama ce îi conferă sens vieții sale profesionale și are încredere în tenacitatea de a încerca să găsească un echilibru între prioritățile sale interioare și solicitările venite din partea lumii exterioare.

Nu are niciun rost să țintim spre sănătate mintală; ar trebui în schimb să facem un țel din a avea o relație înțeleaptă, pricepută și stăpână pe sine cu nebuniile noastre nenumărate sau ceea ce am putea numi nebunie sănătoasă.

Maturitatea implică acceptarea cu bunăvoință a ideii că suntem cu toții – asemenea marionetelor – manipulați de trecut.

Mințim când ne arătăm extrem de veseli. Pare, în mod convenabil, aproape imposibil să distingi asta de fericire. Dar, prin trăsătura sa lipsită de scrupule și prin optimismul său exagerat, veselia agresivă are prea puțin de a face cu adevărata satisfacție. Persoana care este în mod neîncetat veselă nu vrea doar senzația de fericire; ea nu tolerează că ar putea fi tristă în vreun fel, atât îi sunt de neexploatate și potențial copleșitoare sentimentele sale de dezamăgire și mâhnire în spate.

În relații, avem destulă iubire de sine pentru a ieși dintr-o relație toxică? Sau suntem atât de nemulțumiți de noi înșine încât credem că merităm fără doar și poate doar lucruri rele? 

Dragostea de sine este calitatea care determină cât de buni prieteni putem fi cu noi înșine și cât de mult rămînem de partea noastră, de la o zi la alta.

În alegerea partenerului de viață, Romantismul ne sfătuiește să ne ghidăm după atracția imediată. În ceea ce privește viețile noastre profesionale, suntem îndemnați să ne alegem slujbele în funcție de ceea ce simțim. Suntem, mai presus de orice, încurajați să nu gândim prea mult, ca nu cumva cel mai mic motiv rațional să învingă înțelepciunea emoțională.

Cartea poate fi comandată aici.

Prin tunelul singurătății

În ultimele luni, am venit tot mai des în contact cu sentimentul de a fi singur, pe care l-am experimentat eu însămi și cu care am rezonat, adeseori, atunci când îmi erau expuse trăirile similare ale celorlați, intensificate de schimbările din timpul carantinei și ulterior de recomandările, încă în vigoare, privind distanțarea socială. Ne întâlnim tot mai des pe Zoom, alegem alteori să nu vizităm persoanele dragi, mai vulnerabile, din teama că prezența noastră ar putea reprezenta un pericol pentru ceilalți. Deși ușor, ușor ridicarea restricțiilor ne permite să interacționăm mai mult cu alte persoane, viața și modul nostru de relaționare nu vor mai avea, pentru o lungă perioadă, forma cu care am fost obișnuiți.

Suntem ființe sociale, iar colectivitatea a fost cea care, pentru o lungă perioadă de timp, a reprezentat pavăza la care ne-am dezvoltat și evoluat permanent ca indivizi și societăți. Nevoia de a  căuta compania și siguranța pe care ne-o oferă grupul este adânc înscrisă în genele noastre.

Dincolo de pandemia recentă, există o tendință puternică de a considera singurătatea ca fenomen modern, sau chiar doar ca pe o maladie contemporană. De multe ori, de exemplu, este descrisă ca un fel de „înstrăinare” provocată de tehnologiile noastre sau de fenomenul globalizării, deoarece în marile metropole, în mod paradoxal, oamenii se simt din ce în ce mai izolați și mai singuri. Experimentăm singurătatea atunci când ne simțim deconectați de persoanele importante din viața noastră, respinși de un grup sau chiar de către societate.

Dacă privim retrospectiv, vom constata că de-a lungul istoriei, oamenii au suferit întotdeauna și pretutindeni de sentimente de singurătate acută și că întreaga lor existență a fost consumată de lupta de a scăpa de soarta însingurării.

Singurătatea a fost o experiență și un distres pe care l-am experimentat extrem de timpuriu și care a existat cu noi, pe parcursul vieții, uneori mai atenuat, alteori și-a arătat colții din negura nopții și ne-a forțat să conștientizăm cât de acut simțim lipsa unei alte persoane semnificative cu care să ne împărtășim cele mai profunde sentimente, emoții și dorințe. Opusul singurătății nu este orice companie, ci intimitatea autentică pe care puține relații ne-o pot oferi.

James Lynch, în The Broken Heart, relatează povestea legendară a lui Edward II din Sicilia, care a conceput un experiment pentru a descoperi limbajul original al omenirii, privând copiii nou-născuți de îngrijirea mamei lor naturale și instruindu-i pe îngrijitori să nu vorbească cu sugarii. Din păcate, experimentul s-a dovedit a fi un eșec, deoarece toți copiii au murit.

Atât de intolerabilă este singurătatea că, în timpul experimentelor de privare senzorială, oamenii creează personaje umane sau animale imaginare pe post de însoțitori.

Singurătatea cronică își are rădăcinile atât în factori interni, cât și externi și ne impactează viața în moduri adeseori greu de tolerat și gestionat, provocând tulburări psihice și somatice depresie, anxietate și fiind un factor de vulnerabilitate pentru diverse afecțiuni corporale – boli de inimă, diabet s.a.m.d.

Adeseori individul singuratic, fără o formă de spiritualite și izolat complet de societate va ceda, în mod inevitabil, dezintegrării. Mai precis, este convingerea exprimată de numeroși cercetători că personalitatea oricărei persoane care încearcă să supraviețuiască singură se va deteriora spre o formă de boală fizică sau nebunie.

Însuși psihiatrul Carl Jung se bazează pe antichitate atunci când sugerează o legătură simbolică între mitul Prometeu și singurătate.  Potrivit lui Jung, furarea focului de către Prometeu reprezintă un pas către o conștiință mai largă. Astfel, Titanul răzvrătit jefuiește zeii și câștigă cunoștințe tot mai mari (focul ca și lumină, lumina ca și cunoașterea) și, deși aduce beneficii omenirii, totuși, prin aceasta, se ridică deasupra oamenilor și se înstrăinează de ei, de umanitatea pe care a încercat, de fapt, să și-o apropie. „Durerea acestei singurătăți este răzbunarea zeilor, căci el nu se mai poate întoarce niciodată în lumea oamenilor. El este, după cum spune mitul, înlănțuit pe stâncile solitare din Caucaz, părăsit de Dumnezeu și de om ” (Jung, Works, Vol.7, 156-157). Prometeu, un titan, nu este nici zeu, nici om; este exilat, singur. El este o figură marginală. Furând focul, el a furat lumina, simbolul cunoașterii și al conștiinței. Și pedeapsa lui este cunoașterea rezultată că este complet singur.

Singurătatea constituie astfel o structură inevitabilă a conștiinței de sine, care fundamentează încercarea disperată a fiecăruia dintre noi, separat, de a transcende închisoarea noastră mentală în căutarea refugiului accesat prin comunicarea cu o altă persoană.

Fiind expuse cele de mai sus, este legitim să ne întrebăm dacă există totuși un remediu pentru singurătate. În acest sens, aș dori să aduc în discuție o trăire care este adesea confundată cu singurătatea, și anume, solitudinea. Solitudinea este despre a fi, în mod confortabil, singuri cu noi înșine, de a ne bucura de propria noastră prezență, de a interacționa în mod constructiv cu părțile noastre cele mai profunde, de a ne cunoaște și comunica cu sufletul nostru. Provocarea solitudinii este de a ne găsi echilibrul, de a accesa puterea și cunoașterea propriei ființe. De a nu mai căuta surse externe care să ne umple golul interior. Atunci când vom putea stabili o relație pozitivă cu noi înșine, vom fi, cu siguranță, o companie și un interlocutor mai empatic, deschis și îmbogățitor și pentru celălalt.

Deși nu există remedii universal valabile, a practica cu succes solitudinea, poate fi un pas către a experimenta, într-un mod mai puțin tulburător, singurătatea.

Potrivit lui Rollo May, „principala problemă a oamenilor din deceniul mijlociu al secolului al XX-lea este goliciunea”; „Oamenii simt un vid, un gol”; ei intră în contact cu „o oarecare lipsă din ei înșiși.” Mai mult, acesta este înclinat să susțină că „sentimentele de goliciune și singurătate merg împreună”.

Printr-un demers de introspecție, ne vom putea conecta la acest gol, vom putea simți și înțelege ce se află în spatele temerilor noastre cele mai tulburătoare și ne vom putea rearanja peisajul interior, vom putea evolua de la dizarmonie la armonie și la o oarecare pace interioară, care ne va permite să construim relații mai autentice și mai îmbogățitoare, dar și acceptarea faptului că, dincolo de relațiile noastre, vom fi, într-o anumită măsură, singuri, fără a ne mai teme de realitatea noastră interioară.

Cunoașterea autentică de sine ne poate conduce către experimentarea unor conexiuni sociale mai pline de sens și adecvate pentru noi înșine, către o deschidere și disponibilitate față de ceilalți. A ne deschide față de ceilalți în ciuda propriilor suferințe e un obiectiv care necesită răbdare, exercițiu și pași mici, fără a cădea, pe cât posibil, în capcana nevoii de gratificare imediată și de a accepta, că este posibil să și eșuăm, fără a ne priva de posibilitatea de a încerca din nou și a îmbrățișa o atitudine activă atunci când ne dorim compania cuiva.

Un substitut pentru iubire?

Suntem aruncați în vâltoarea vieții, goi și neputincioși. Total dependenți de un altul, de a cărui compasiune, grijă și dragoste atârnă firul subțire al existenței noastre. Suntem nevolnici, speriați, am experimentat deja durerea, prin prima noastră experiență semnificativă – propria naștere. Am cunoscut timpuriu disconfortul și tânjim la reîntoarcerea în paradisul pierdut. Suntem convinși că putem regăsi și savura edenul doar prin relația cu o altă persoană. Tânjim la fuziunea, căldura și sentimentul familiar al conținerii – suntem o esență care își caută permanent vasul. Pe parcusul sinuos al propriei vieți, ne țesem din dorințe, visuri și neliniști, pânze iluzorii care ne promit beatitudinea regăsirii.

Mai târziu, pe parcursul vieții, într-o căutarea asiduă uităm să ne întoarcem către noi înșine. Uităm că cea mai importantă persoană din viața noastră suntem chiar noi. Nu vrem să experimentăm singurătatea, pe care o percepem ca aducătoare de suferință, uitare, abandon. Cei mai mulți dintre noi nu am învățat să tolerăm lipsa unei persoane semnificative pentru că această absență ne evocă toate angoasele existențiale, care ne-au dezbinat în mii de bucăți universul vulnerabil, ne-au împins către limita paroxistică a neputinței.

Nu vrem să ne întorcem în beciul primelor suferințe, e întuneric, frig și doare – de ce s-ar supune cineva, în mod deliberat, acestui supliciu? Pentru că acolo a rămas copilul nostru interior, pentru că îl așteaptă încă pe adultul de azi să îi ofere un strop de căldură, hrană și alinare. Inconștientul e atemporal, nu cunoaște timpul istoric – unele părți din noi sunt înghețate încă, au rămas blocate în mlaștina nedreptății, dar damnarea nu trebuie neapărat să fie eternă, ca în tulburătorul mit al lui Sisif, care împingea veșnic o stâncă uriașă ce se tot rostogolea la vale.

Știm să ne iubim pe noi înșine doar daca am fost, în mod autentic și necondiționat, iubiți de prima persoană cu care am interacționat, de cea din al cărei aluat genetic am fost modelați. Adevărul e că suntem toți vase peticite, avem răni, unele mai vizibile, altele sunt adânc ascunse sub un strat gros de lut, alte crăpături se întrevăd cu ochiul liber, ne rușinăm de ele, am face orice să le reparăm ca și când nu ar fi existat niciodată. Ne e greu să acceptăm că imperfecțiunile au propria lor frumusețe și propriul lor adevăr, adeseori negat. Marea misiune a vieții noastre este să ne recompunem, din mii de bucăți împrăștiate, rătăcite pe solurile mișcătoare și amăgitoare ale propriei existențe.

Iubirea de sine este cel mai important stâlp al stimei de sine, fără ea nu putem clădi nimic durabil și autentic – concepția pe care o avem despre noi înșine și încrederea în propria persoană își găsesc rădăcinile aici, în cât de multă dragoste suntem capabili să ne oferim.

Adeseori, încercăm să compensăm un deficit al iubirii de sine printr-o multitudine de cârje, menite să susțină fundația șubredă a edificiului stimei de sine, de la anestezierea suferinței psihice cu substante intoxicante, sabotarea propriei vieți, intrarea în relații distructive, până la activități, aparent mai puțin nocive, cum ar fi achizițiile obsesive și compulsive, intervențiile estetice în exces, mâncatul emoțional, dependența de cumpărături, de rețelele sociale, refugierea în muncă, iar lista poate continua – toate acestea reprezintă, de fapt, modalități de evadare din sine. Lumea noastra interioară este atât de intolerabilă, încât am face orice să o reducem la tăcere, să o acoperim cu vacarmul agitației noastre zilnice.

Pentru iubirea de sine, nu există însă substitut. Oricât am încerca, prin aceste modalități artificiale, nu vom reuși să ne acoperim rănile, nu aici este locul în care sălășluiește vindecarea, lumea materială nu poate să ne ofere hrana emoțională de care avem atât de multă nevoie, ci doar ne adâncește într-o căutare himerică fără de final.

Iubirea de sine nu este echivalentul egoismului sau al narcisismului, persoanele narcisice sunt, de fapt, incapabile de iubire autentică, atitudinea lor este o compensare a lipsei de valoare resimțite, egoul inflaționat ascunde un copil rănit, nevăzut, care pretinde de la ceilalți toată atenția și prețuirea de care a fost privat în copilărie.

A ne iubi pe noi înșine este o virtute și o artă.

Photo by cottonbro on Pexels.com

Spre deosebire de îndrăgostire, care se bazează preponderent pe proiecțiile pe care le facem asupra obiectului adorației noastre, dragostea matură are ca fundament cunoașterea, ne iubim partenerul pentru că îl cunoaștem și înțelegem, același lucru se aplică și față de propria noastră persoană.

„Cunoaște-te pe tine însuți” are implicații și ramificații numeroase, iar una dintre ele este că ne oferă posibilitatea de a ne iubi în mod autentic si necondiționat, în ciuda slabiciunilor, vulnerabilităților și anxietăților noastre. Viața ne-a făcut imperfecți, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne crucificăm pentru greșeli sau defecte sau că nu suntem demni de afecțiune, compasiune și respect.

Ca toate lucrurile care exista pe acest pământ, frumoase în imperfecțiunea lor, la fel este și dragostea pe care ne-o purtăm, oricât am șlefui-o. Să nu cădem în capcana de a considera că iubirea de sine este un panaceu, că ne va salva de toate suferințele și greșelile viitoare – recăderi vor exista uneori, viața este, aproape întotdeauna, imprevizibilă… la fel și reacțiile noastre, modalitățile noastre de a gestiona un eveniment care ne perturbă existența. Vor mai exista, probabil, întâmplări care ne vor destabiliza, care vor genera o regresie către vechile căi, dar odată descoperit drumul către iubirea de sine, el va fi regăsit cu o mai mare ușurință în viitor, în ciuda impulsurilor noastre de a ne biciui, de a ne refuza compasiunea, iertarea și tandrețea.

Pe final de articol, pentru a reveni către lumea materială, tangibilă, ne putem pune următoarea întrebare pertinentă – dincolo de bunăstarea și echilibrul emoțional pe care ni-l oferă, ne aduce iubirea de sine și alte beneficii concrete?

Un studiu al Universității Harvard a descoperit dovezi convingătoare că persoanele cu o stimă de sine ridicată sunt mai fericite, mai predispuse să finalizeze sarcini dificile și să persevereze în fața eșecului. Se recuperează mai repede după dezastre, pot recunoaște mai repede și abandona obiectivele nerealiste. Aceste persoane prezintă un risc mai scăzut de boli cardiovasculare și un sistem imunitar mai puternic, iar nivelul de hormom al stresului (cortisol) este mai scăzut și revine la normal mai repede după un vârf.

Așadar, iubirea de sine ne oferă o fundație solidă pentru a ne regenera, nu doar psihic, ci și fizic. Iubirea este însăși esența vieții.

Relația cu un partener narcisic – pași către recuperare

„Cât de înfometat trebuie să fi fost dacă inima mea a devenit hrană pentru ego-ul tău.” Amanda Torroni

A fi într-o relație cu un partener narcisic este echivalentul unui razboi psihologic, o reală traumă care poate scoate la suprafață și reactiva răni din propria copilărie – pe care le-am îngropat adânc și care necesită acum atenția și îngrijirea de care au fost private.

Relațiile reprezintă căi valoroase prin care ne putem reconecta la interiorul nostru, arunca o privire în adâncurile propriei ființe și descoperi mecanismele prin care am permis să fim angrenați într-un parteneriat atât de nociv pentru starea noastră emoțională. Propriul echilibru a fost puternic destabilizat, ne simțim copleșiți, răniți, neîndreptățiți, devalorizați, furioși și abandonați.

Mirajul relației a fost destrămat, iar adevărata față a partnerului revelată – am căutat Edenul, dar ne-am trezit aruncați într-un veritabil infern. Vestea bună este că acum am început complexul drum al îndreptării către lumină, iar furtuna pe care am îndurat-o se apropie de sfârșit. Vindecarea ni se arată la orizont și stă în puterea noastră să învățăm din această experiență, să o integrăm și să dezvoltăm mecanisme mai sănătoase de relaționare astfel încât să nu mai cădem pradă unor asemenea vampiri.

Persoanele narcisice se pot dovedi reali vampiri psihici, care ne secătuiesc de energie, se hrănesc cu gratificarea de care au atât de multă nevoie – de laudele, adulația, afecțiunea, timpul și atenția noastră absolută și nu este de mirare că majoritatea celor care se află într-o astfel de relație ajung să se simtă epuizați și secătuiți. Foamea emoțională perpetuă a narcisicului este o plagă pe care ajungem să o experimentăm pe propria piele.

Desigur, conceptul de victimă implică, de cele mai multe ori, noțiunea de pasivitate, dar lucrurile sunt rareori alb-negru, aș spune aproape niciodată atunci când vine vorba de alegerile noastre. A intra într-o relație presupune, în primul rând, a face o alegere, deși adeseori alegerea este una inconștientă, profund influențată de experiențele noastre timpurii, relaționarea cu părinții, lipsa unor modele sănătoase și constructive, tendința de a repeta experiențe dureroase, stima de sine redusă, identificarea cu rolul de salvator și tendința de a îi repara pe alții, iar lista poate continua.

Pentru fiecare există un set particular de motivații și structuri interioare care stau la baza unor astfel de relaționări și care pot fi relevate printr-un proces de introspecție, care vine la pachet cu o serie de confruntări și conștientizări, durere, dar și cu o dulce eliberare din lanțurile invizibile ale propriilor mecanisme inconștiente care ne-au guvernat viața.

Cea mai bună modalitate de a ne regăsi echilibrul, starea de bine și realiza vindecarea după o astfel de experiență tulburătoare este, cu siguranță, prin intrarea într-un proces terapeutic, care nu doar că ne va elibera din mrejele acestui tip de relaționare, dar ne va duce la o mai bună înțelegere a propriilor mecanisme de relaționare, ne va conecta în mod autentic cu propriul suflet astfel încât să ne creștem inteligența emoțională și ingriji rănile.

Sunt însă și o serie de pași pe care îi putem face singuri pentru a porni pe propriul drum al eliberării. Recuperarea se referă la câștigarea lentă a unei noi perspective și înțelegerii motivațiilor și mecanismelor proprii pentru a ne putea vindeca și dezvolta. Deosebit de important este să nu ne gândim la recuperare ca la o cursă contra-cronometru –  creșterea, schimbarea și redescoperirea necesită timp.

  • Fă o listă cu beneficiile pe care le vei avea dacă îl vei elimina pe narcisic din viața ta

Probabil că narcisicul îți monopolizează gândurile și stările emoționale în acestă perioada și e perfect normal, nu trebuie să te blamezi pentru asta. Ai suferit o traumă și este normal să îți dorești să înțelegi mai multe despre motivele lui, modul de relaționare și supliciile la care te-a supus. Negarea poate fi un fel de amortizor al șocului suferit, o parte a procesului de doliu pe care îl experimentezi atunci când se sfârșește ceva important. Acel ceva poate fi o relație sau iluzia a ceea ce ar fi trebuit să fie relația.

Încet vei învăța să îți schimbi focusul de la partenerul tău către propria ta persoană. Tu ești bunul tău cel mai de preț și este necesar să acționezi în consecință. Gândește-te la tine, la nevoile tale și la sufletul tău – încearcă să vizualizezi cum îți va schimba viața în bine absența narcisicului.

  • Nu te lupta cu stările tale, acceptă-le, stai cu ele – e ok să te simți incomfortabil, e o stare temporară

Poate că acum simți că există un gol în interiorul tău pe care ai da orice să îl poți umple. Încearcă să stai cu acest sentiment, intră în contact cu tine și încearcă să porți un dialog cu propria ta persoană – se poate dovedi o activitate plină de revelații. Deși sufletul tău poate fi acum cufundat în întuneric, acolo zac părți din tine care au fost uitate, neglijate și care au tresărit la iubirea ideală pe care partenerul o promitea. Stă în puterea ta să le oferi grija, compasiunea și atenția de care aveau atât de multă nevoie. Aceasta este doar o etapă în așteptarea luminii.

  • Acceptă că nu îl vei putea schimba pe narcisic, dar îți poți crește inteligența emoțională pentru a nu mai intra în relații cu astfel de persoane

Inteligența emoțională este un concept care devine din ce în ce mai popular și pe bună dreptate, este un aspect care ne influențează semnificativ calitatea vieții. Este, în esență, capacitatea de a înțelege anumite componente cheie ale funcționării emoționale, atât ale noaste, cât și a celor din jur. Cum ar fi, capacitatea de introspecție, comunicare asertivă, capacitatea empatică, stima de sine sănătoasă, capacitatea de a dezvolta mecanisme de coping constructive, relații consțiente, iar lista poate continua.

  • Fă o listă cu motivele pentru care l-ai primit pe narcisic în universul tău

Probabil că ești una din persoanele care se identifică cu rolul de salvator, simți o atracție către persoanele care se află în suferință și îți dorești să le vindeci, să le ușurezi suferința și să le dai ajutorul, dragostea și afecțiunea de care au fost private. Acum e rândul tău să beneficiezi de toate aceste lucruri, poți fi propria ta salvare, trebuie doar să îți reorentiezi atenția către tine și să continui călătoria către vindecare.

Alte lucruri pe care le poți face pentru a depăși această perioadă din viața ta și imbunătăți reziliența

  • Recunoaște-ți nevoile, acordă-ți timpul și îngrijirea de care ai nevoie
  • Acceptă-ți vulnerabilitatea, contrar credinței populare, este un semn de putere și nu trebuie să simți rușine sau vinovăție pentru asta
  • Permite-ți să stai în tăcere, uneori nu e necesar să reacționăm, în special cu oamenii iraționali

De ce unii oameni nu cred în COVID-19?

Fie că vina cade pe Bill Gates si planurile sale minuțioase de reducere a suprapopulării planetei, pe antenele 5G care contribuie la răspândirea noului coronavirus, pe oculta mondială, guverne sau pe laboratorul din Wuhan care a răspândit virusul în mod intenționat – tema centrală este aceeași, credința în teoriile conspirative.

Probabil că fiecare dintre noi cunoște măcar o persoană care împărtășește unul din punctele de vedere de mai sus sau poate chiar tu crezi că există motive și planuri ascunse în spatele pandemiei cu care ne confruntăm.

Adevărul este că nu putem avea o certitudine în momentul de față, iar teoriile de mai sus nu pot fi verificate prin date obiective – de cele mai multe ori, ce ne creează în momentul de față tablou general al situației este, în esență, propriul nostru set de credințe.

În perioade cu un grad ridicat de pericol și incertitudine, oamenii aderă adesea la teoriile conspirative din nevoia de a găsi un sens pentru ceea ce se întâmplă și pentru a resimți că au un anumit grad de control asupra situației. Deși misterele sunt atrăgătoare, atunci când vine vorba de propria noastră viață, creierului uman îi plac în mod deosebit certitudinile și lucrurile pline de sens.

Atunci când viața noastră este afectată de evenimente negative, care ne pun sănătatea și chiar existența în pericol, suntem extrem de tentați să descoperim un motiv pentru care toate aceste lucruri se întâmplă și să găsim o metodă prin care putem recâștiga controlul asupra propriei vieți. Uneori acest lucru ne poate determina să stabilim relații cauzale acolo unde ele, de fapt, nu există.

O credință, chiar și una neadevărată, este mai liniștitoare decât să acceptăm că incertitudinea este o realitate și că nu stăpânim situația. A accepta faptul ca este un eveniment natural, un virus pentru care nu avem tratament sau vaccin, că a ne proteja 100% este imposibil și că suntem toți vulnerabili în fața unui dușman invizibil, este cu siguranță destul de înspăimântător și dificil de gestionat.

Unii dintre noi sunt mai anxioși, alții mai relaxați, iar un element important în ceea ce privește atitudinea noastră față de coronavirus este, de fapt, propria atitudine în fața morții.

Aspecte psihologice care ne modelează realitatea

Cei care aleg, adesea în mod inconștient, să nu creadă în coronavirus sunt oamenii care se simt, într-un fel sau altul, respinși de societate, neîndreptățiți, discriminați sau exploatați de sistemul din care fac parte. Cred într-o lume nedreaptă, căreia ei nu îi aparțin, o lume pe care, probabil, au gestionat-o cu greu încă din copilărie și care i-a făcut să sufere în mod repetat.

Informațiile contradictorii primite de la autorități, schimbarea constantă a recomandărilor înaintate populației sunt elemente care, cu siguranță, nu ajută și care contribuie la înflorirea teoriilor conspirative, în lipa unui element de siguranță solid.

Propriul narcisism joacă și el un rol important, nevoia noastră de a ne simți speciali, diferiți de turmă și deținători ai unor „adevăruri”  inaccesibile majorității.

Gradul general de încredere pe care îl au cei care cred in aceste teorii este unul extrem de redus, fie că vorbim de încrederea în autorități sau în persoanele din jurul lor.

Înainte de toate, omul este o ființă socială – supraviețuirea speciei a fost facilitată de relațiile interpersonale. Am supraviețuit copilăriei grație legăturilor noastre sociale, a relației cu persoanele semnificative din viața noastră, care au avut grija de noi în cea mai vulnerabilă perioadă, atunci când eram incapabili să ne asigurăm singuri nevoile de bază, cum ar fi hrana și siguranța. Toate aceste lucruri ar fi fost irealizabile fără un element aparent minor, dar esențial în dezvoltarea noastră – încrederea în ceilalți.

Dacă încrederea este un dat al condiției umane si atât de necesară pentru supraviețuire, ce ne face totuși să o pierdem în astfel de situații?

Gradul de izolare resimțit poate fi un motiv, cu cât oamenii se simt mai anxioși, singuri și stingheri, cu atât vor fi mai tentați să creadă în teoriile conspirative.

Pe de altă parte, cu cât mediul în care ne-am născut și dezvoltat a fost mai disfuncțional, cu atât mai mult ne afectează capacitatea de a avea încredere și de a ne simți valorizați și demni de protecție.

Propensiunea noastră de a avea încredere se bazează pe mai mulți factori, printre care se numără personalitatea noastră, experiențele timpurii din copilărie, credințele și valorile pe care le-am dobândit, cultura, conștiința de sine și maturitatea emoțională. Combinația unică dintre acești factori modelează cât de repede și câtă încredere le oferim celorlalți.

Mentalitatea de victimă este o altă trăsătură importantă de personalitate, care ne poate determina să ne identificăm cu acest rol, privind adeseori acțiunile altora ca fiind îndreptate împotriva noastră. Dacă devreme pe parcusul vieții ne-am confruntat cu situații de abuz, am suferit răni, pierderi sau orice alte experiențe adverse care și-au pus puternic amprenta asupra noastră și pe care nu le-am putut vindeca, atunci vom fi mult mai predispuși în a ne simți permanent persecutați și ne vom identifica astfel ca victime lipsite de apărare.

Oamenii care se luptă cu mentalitatea de victimă sunt convinși nu numai că viața este dincolo de controlul lor, dar și că ceilalți sau societatea doresc să îi rănească în mod deliberat. Această credință este alimentată de pesimism, frică și furie.

Victimele au adeseori tendința de a separa în mod rigid oamenii în două tabere: cei buni (aceștia sunt, în general, cei pe care îi percep ca fiindu-le similari lor) și cei răi (cei diferiți, mai puternici, mai abili și mai norocoși).

Paradoxal, cei care se percep ca fiind victime, au un grad redus de empatie, ceea ce explică și modul în care, în contextul pandemiei, îi pun adeseori în pericol și pe ceilalți pentru că nu respectă recomandările autorităților. Deoarece sunt atât de preocupați de propria persoană, de propriul distres, vor avea tendința să acționeze într-un mod mai egoist, vor resimți un grad mai redus de responsabilitate și vor avea preponderent o perspectivă egocentrică. Contează, în special, maniera în care contextul pandemic îi afectează pe ei la nivel individual, cum le-a impactat în mod negativ stilul de viață, situația financiară sau relațiile sociale.

Desigur, ca și în cazul altor tipologii, uneori masca socială afișată ne poate crea dificultăți în a identifica cu ușurință o persoană care se percepe ca fiind victimă, în mod special în cazul celor care se identifică, la nivel inconștient, cu rolul de victimă, pentru că mascarea vulnerabilității este esențială atunci când dorim să nu mai fim răniți.

În fața incertitudinii pandemiei, adeseori reacțiile noastre sunt unele, mai degrabă, de natură emoțională și nu rațională, nu dorim ca viața noastră să fie profund afectată, nu dorim să ne simțim vulnerabili și in pericol, ca relațiile noastre sociale să fie afectate, posesiunile materiale amenințate și lumea noastră, așa cum o știam și stăpâneam, într-o oarecare măsură, să ne fie rapită aproape peste noapte. Dacă vom înțelege acest lucru, vom fi cu un pas mai aproape de acceptarea situației, de gândi critic și de a găsi o modalitate constructivă de a gestiona provocările fără precedent cu care ne confruntăm astăzi.

Relația cu un partener narcisic – cum o recunoști

Durerea iubirii narcisice are o istorie îndelungată, ale cărei rădăcini pot fi regăsite în mitologia greacă, în povestea de dragoste neîmpărtășită dintre Narcis și nimfa Echo.

În Metamorfoze, Ovidiu ne spune povestea lui Echo, care fusese blestemată, pentru că îl ajutase pe Zeus să își ascundă infidelitățile, astfel încât să nu poată vorbi decât repetând cuvintele spuse de alții (ecoul). Plimbându-se prin pădure, frumosul Narcis, un tânăr arogant, este văzut de nimfă, care se îndrăgostește iremediabil de acesta. Simțind că este urmărit, Narcis întreabă „Cine este aici?” Echo, nu îi poate răspunde însă, și repetând doar ultimul cuvânt „Aici”, se îndreaptă plină de bucurie și optimism către el. Încercând să îl îmbrățișeze, este respinsă brutal de Narcis, așa cum făcuse și cu celelalte femei care se îndrăgostiseră de el. Echo, copleșită de durerea respingerii, s-a stins, iar din ea nu a mai rămas decât ecoul. Zeița răzbunării, Nemesis, este înfuriată de firea superficială și arogantă a tânărului, blestemându-l să se îndrăgostească de propria reflexie.

Într-o vară, însetat după vânătoare, Narcis se apleacă deasupra unui lac și se îndrăgostește iremediabil de propria sa imagine reflectată în apă, fără a conștientiza că se îndrăgostise de el însuși. În cele din urmă, a murit de durere pentru că nu putea ajunge la obiectul adorației sale.

Tragedia poveștii de dragoste, profund distructivă pentru ambii parteneri, ilustrează fidel drama prin catre trec multe cupluri moderne – incapacitatea de a iubi în mod autentic, lipsa de conștientizare, egoul inflaționat, respingerea brutală, durerea nemărginită și finalul dramatic care este resimțit ca un veritabil blestem.

Teoria psihanalitică postulează faptul că narcisismul este o stare în care energia libidinală este îndreptată către sine și nu către ceilalți, ceea ce împiedică dezvoltarea iubirii față de un partener.

Ceea ce îl caracterizează pe narcisic este o imagine de sine grandioasă, nevoia compulsivă de admirație, lipsa de empatie, aroganța, invidia, manipularea pentru a își atinge propriile scopuri și exploatarea celorlalte persoane.

Relațiile intime patologice ale narcisicului

Adeseori, relațiile intime ne arată o față a partenerului care este mai greu de cunoscut în societate, unde imaginea de sine este atent construită și controlată, iar ceilalți nu îi pot recunoaște cu ușurință nucleul narcisic. Acesta poate dezvolta cu succes relații interpersonale aparent funcționale, dar superficiale, însă într-o relație de cuplu poate deveni vizibilă pendularea sa continuă între nevoia de apropiere și cea de îndepărtare, cauzată de teama de a fi respins. Narcisicul se teme de propria vulnerabilitate, așa că preferă să fie în control și să se îndepărteze când simte că intimitatea îl copleșește, care îi evocă fragmente intolerabile din rănile sale timpurii.

În copilăria sa, narcisicul a suferit o traumă semnificativă, care i-a cauzat „rana narcisică” – pierderea iubirii, respingerea și eșecul resimțit lasă în urmă o rană sângerândă ce influențează semnificativ dezvoltarea și relațiile ulterioare. Această rană se reactivează de fiecare dată când narcisicul simte că nu este atât de important, dorit sau iubit pe cât își dorește (aceasta dorință, adeseori, nu cunoaște limite), ceea ce îi amenință echilibrul precar în care se află, căci în esență, dincolo de masca afișată, nu se consideră demn de a fi valorizat și iubit.

Realitatea sa este distorsionată, interpretează excesiv orice semn fin de respingere, căutând inconștient confirmarea că este lipsit de valoare și incapabil de a trezi sentimente autentice de iubire din partea partenerului, retrăind agonia din primii ani de viață.

Narcisicul își dorește o relație simbiotică, în care să simtă că el și cealaltă personă sunt o singură ființă, disponibilitate permanentă, iubire necondiționată, satisfacerea imediată a tuturor nevoilor – în esență își dorește lucrurile de care copilul foarte mic a fost privat. Idealizează partenerul și apoi îl devalorizează, îl respinge cu furie – căci nimeni nu poate susține pe termen lung proiecțiile sale și nu îi poate oferi senzația de atotputernicie pe care o caută cu nesaț. Narcisicii sunt extrem de seducători, iar ideația lor privind sufletul pereche este adeseori foarte atractivă pentru partener, care este copleșit în faza inițială a relației cu dovezi de afecțiune, măgulit, ridicat pe un piedestal, pentru ca apoi, netolerând limitările realității, să fie doborât cu brutalitate și aruncat în temnița desconsiderării și învinovățirii.

Furia narcisicului atinge uneori cote inimaginabile, este extrem de agresivă, iar reacțiile violente și ostilitatea, dorința de răzbunare pentru că partenerul nu poate satisface standardele sale ideale, sunt legate, în special, de situațiile în care percepe cea mai mică urmă de respingere, critică sau nesupunere.

Narcisicul este lipsit de empatie, nu poate percepe o situație din perspectiva celuilalt și pare privat de capacitatea de a ierta, este o victimă care s-a tranformat, ca adult, în torționar. Eforturile sale continue se concentrează pe a-și hrăni imaginea de sine inflaționată, iar furia sa este folosită adesea într-un mod manipulativ, pedepsind partenerul pentru că nu îi poate servi ca oglindă a propriei perfecțiuni iluzorii, fiind adesea preocupat de fantezii de putere, succes nelimitat, frumusețe sau dragoste ideală.

Dorința de a fi validat și admirat nu cunoște limite și izvorăște dintr-un sentiment al propriei inadecvări, în cursul unei dezvoltări normale copilul învață de la părinți că este demn de iubire, respect și considerație, lucru care nu este dependent de performanțele sale, de fizic sau de statut – în cazul narcisicului, aceste aspecte necesare nu au fost realizate, iar întreaga sa viață este dedicată căutării neîncetate a iubirii absolute.

Care este partenerul tipic ales de un narcisic?

Photo by Everton Vila on Unsplash

Narcisicul are nevoie de o altă personă care să reprezinte sursa proprie de gratificare narcisică.

Adesori aceștia au un veritabil radar pentru a identifica persoanele care le pot satisface nevoile de admirație, putere și iubire ideală, care să îi poată „hrăni” – o tipologie de persoană care este adesea aleasă este cea care are un nivel ridicat de empatie, altruism și care este foarte receptivă la nevoile celorlalți. Este o alegere complementară, narcisicul și empatul situându-se la polii opuși ai scării de empatie. Persoanele foarte empatice și senzitive se pot conecta cu ușurință la stările interioare ale celorlalți și au adeseori dificultăți în a pune limite. Într-o relație sănătoasă există, adesea, un echilibru în ceea ce privește acțiunile de „a da” și de „a primi”, lucru care, de cele mai multe ori, nu se întâmplă într-o astfel de relație toxică.

Perspectivele vindecării sunt destule de rezervate, iar o reabilitare a relației de cuplu rezidă tocmai în capacitatea de introspecție a partenerilor, de a empatiza, de a conștientiza dinamica în care se află și de a invita schimbarea în viața lor. Dacă ambii parteneri își doresc, se poate recurge la terapia de cuplu – aspectul esențial este însă ca această intenție să fie una împărtășită în mod autentic.

Povestea narcisicului este tragedia lui Narcis, care nu a putut primi dragostea, a copilului vulnerabil și veșnic rătăcitor care nu poate tolera realitatea crudă și care, în procesul căutărilor pe tărâmul idealului, face numeroase victime, ce îl acompaniază pentru o perioadă în lumea propriilor tenebre.

Workshop online – Trezirea eroului interior

➡️ Format ONLINE, 3 August, ora 18:30-21:00

Bine ai venit în propriul tău sanctuar!

Poate că nu este un loc pe care îl cunoști foarte bine și este normal să te simți puțin pierdut/ă la început.

Noi suntem aici pentru a te ghida prin labirintul sufletului tău, iar împreună vom descoperi comori neprețuite, resursele tale interioare!
Reconectându-ne la eroii pe care i-am admirat, putem găsi o modalitate de a extrage seva vieții, de a mobiliza propriile resurse interioare, de a pute accesa elementele ajutătoare care să ne deblocheze etapă cu etapă propria călătorie către împlinirea potențialului și a găsirii sensului.

Acest atelier destinat trezirii eroului interior vine pentru a te ajuta să îți găsești super-eroul, indiferent dacă este mitic – de la Ares la Poseidon, de la Afrodita la Hera – până la eroii tăi de zi cu zi, fie că te regăsești în Game of Thrones sau în alt basm modern.
Vulnerabilitatea ta este un semn de putere. La fel ca și durerea ta – schimbările constante și modurile tale de a te reconstrui – bucată cu bucată.

Majoritatea poveștilor sunt, într-o formă sau alta, despre pierderea inocenței, despre conștientizare și despre a învăța să privim dincolo de aparențe. Poate că o ceață densă ne blochează acum viziunea, poate că drumul nu e clar, rătăcim pe cărări sinuoase, iar destinația pare inaccesibilă. Eroul nostru se află în fața unei încercări, trebuie să ne reorientăm privirea către interior, să ne conectăm la curajul și înțelepciunea care mocnesc în adâncuri, să reaprindem flacăra pasiunii și a vieții – să repunem pe făgașul dorit propria noastră viață.

De multe ori în viață, poate că ți s-a cerut să te încadrezi într-un tipar și să fii o persoană perfectă, cea pe care societatea și-o dorea. Faci anumite lucruri pentru a fi mândria familiei și persoanelor dragi, faci ceva care este apreciat în ochii societății și care oferă un sentiment de realizare.

Suntem aici pentru a îți arăta că ai văzut doar vârful aisbergului atunci când vine vorba de sufletul tău. Vom vorbi despre conexiuni – despre natură – despre artă și despre cum fiecare moment este despre a te iubi și a te descoperi pe tine însuți. Cum? Descoperind și păstrând supereroul în viața ta și construindu-i puterile zi de zi.

➡️ Metoda: Exerciții practice și imagerie ghidată, special concepute pentru a te ajuta să conștientizezi dinamici, să identifici și să mobilizezi resursele personale, să privești lucrurile într-o manieră diferită, mai constructivă și, nu în ultimul rând, care să te ajute să îți conștientizezi emoțiile și sentimentele– împreună vom integra toate aceste elemente pentru ca tu să ai o viață mai bogată! Este o activitate de scurtă durată, dar cu un impact puternic, grație energiei grupului.


Te așteptăm cu drag la practica ta de Super-erou!

📌 3 August, ora 18:30-21:00
Linkul pentru conectare va fi comunicat participanților în ziua evenimentului
🔹Contribuția pentru participare: 20 EURO

Ghizii tăi
Alexandra Drăgoi – Alexandra este psiholog acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cod personal 19794. Are formare în psihologie clinică, hipnoză și terapii de scurtă durată, psihologie analitică, iar în prezent urmează o formare în psihanaliza copilului și adolescentului. Crede că înainte de a însoți o altă persoană pe drumul soluționării unor probleme esențiale și al cunoașterii de sine, este necesar ca psihologul însuși să parcurgă cu succes această îmbogățitoare călătorie personală, având peste 500 de ore de analiză proprie.

Elizabeth Mincu – Liz a studiat artă dramatică și teatru la Universitatea Queen Mary din Londra, una din universitățile globale de renume, cu o puternică tradiție încă de la 1785.
Este pasionată de artă în toate formele ei, de la teatru, muzică, pictură și până la poeziile pe care le scrie de peste 17 ani, în special, în scop terapeutic, și care au inspirat-o să se îndrepte și către zona de life coaching, pentru a îi învăța și pe ceilalți despre cum își pot deschide porțile propriului Univers interior și invita schimbarea în viața lor.

Poți efectua plata prin următoarele modalități

Plătește prin PayPal

Sau plătește cu cardul aici

*După efectuarea plății, te rugăm să trimiți un mail la integrocenter@gmail.com

Linkul pentru participare va fi transmis în ziua evenimentului.