Suntem aruncați în vâltoarea vieții, goi și neputincioși. Total dependenți de un altul, de a cărui compasiune, grijă și dragoste atârnă firul subțire al existenței noastre. Suntem nevolnici, speriați, am experimentat deja durerea, prin prima noastră experiență semnificativă – propria naștere. Am cunoscut timpuriu disconfortul și tânjim la reîntoarcerea în paradisul pierdut. Suntem convinși că putem regăsi și savura edenul doar prin relația cu o altă persoană. Tânjim la fuziunea, căldura și sentimentul familiar al conținerii – suntem o esență care își caută permanent vasul. Pe parcusul sinuos al propriei vieți, ne țesem din dorințe, visuri și neliniști, pânze iluzorii care ne promit beatitudinea regăsirii.
Mai târziu, pe parcursul vieții, într-o căutarea asiduă uităm să ne întoarcem către noi înșine. Uităm că cea mai importantă persoană din viața noastră suntem chiar noi. Nu vrem să experimentăm singurătatea, pe care o percepem ca aducătoare de suferință, uitare, abandon. Cei mai mulți dintre noi nu am învățat să tolerăm lipsa unei persoane semnificative pentru că această absență ne evocă toate angoasele existențiale, care ne-au dezbinat în mii de bucăți universul vulnerabil, ne-au împins către limita paroxistică a neputinței.
Nu vrem să ne întorcem în beciul primelor suferințe, e întuneric, frig și doare – de ce s-ar supune cineva, în mod deliberat, acestui supliciu? Pentru că acolo a rămas copilul nostru interior, pentru că îl așteaptă încă pe adultul de azi să îi ofere un strop de căldură, hrană și alinare. Inconștientul e atemporal, nu cunoaște timpul istoric – unele părți din noi sunt înghețate încă, au rămas blocate în mlaștina nedreptății, dar damnarea nu trebuie neapărat să fie eternă, ca în tulburătorul mit al lui Sisif, care împingea veșnic o stâncă uriașă ce se tot rostogolea la vale.
Știm să ne iubim pe noi înșine doar daca am fost, în mod autentic și necondiționat, iubiți de prima persoană cu care am interacționat, de cea din al cărei aluat genetic am fost modelați. Adevărul e că suntem toți vase peticite, avem răni, unele mai vizibile, altele sunt adânc ascunse sub un strat gros de lut, alte crăpături se întrevăd cu ochiul liber, ne rușinăm de ele, am face orice să le reparăm ca și când nu ar fi existat niciodată. Ne e greu să acceptăm că imperfecțiunile au propria lor frumusețe și propriul lor adevăr, adeseori negat. Marea misiune a vieții noastre este să ne recompunem, din mii de bucăți împrăștiate, rătăcite pe solurile mișcătoare și amăgitoare ale propriei existențe.
Iubirea de sine este cel mai important stâlp al stimei de sine, fără ea nu putem clădi nimic durabil și autentic – concepția pe care o avem despre noi înșine și încrederea în propria persoană își găsesc rădăcinile aici, în cât de multă dragoste suntem capabili să ne oferim.
Adeseori, încercăm să compensăm un deficit al iubirii de sine printr-o multitudine de cârje, menite să susțină fundația șubredă a edificiului stimei de sine, de la anestezierea suferinței psihice cu substante intoxicante, sabotarea propriei vieți, intrarea în relații distructive, până la activități, aparent mai puțin nocive, cum ar fi achizițiile obsesive și compulsive, intervențiile estetice în exces, mâncatul emoțional, dependența de cumpărături, de rețelele sociale, refugierea în muncă, iar lista poate continua – toate acestea reprezintă, de fapt, modalități de evadare din sine. Lumea noastra interioară este atât de intolerabilă, încât am face orice să o reducem la tăcere, să o acoperim cu vacarmul agitației noastre zilnice.
Pentru iubirea de sine, nu există însă substitut. Oricât am încerca, prin aceste modalități artificiale, nu vom reuși să ne acoperim rănile, nu aici este locul în care sălășluiește vindecarea, lumea materială nu poate să ne ofere hrana emoțională de care avem atât de multă nevoie, ci doar ne adâncește într-o căutare himerică fără de final.
Iubirea de sine nu este echivalentul egoismului sau al narcisismului, persoanele narcisice sunt, de fapt, incapabile de iubire autentică, atitudinea lor este o compensare a lipsei de valoare resimțite, egoul inflaționat ascunde un copil rănit, nevăzut, care pretinde de la ceilalți toată atenția și prețuirea de care a fost privat în copilărie.
A ne iubi pe noi înșine este o virtute și o artă.
Spre deosebire de îndrăgostire, care se bazează preponderent pe proiecțiile pe care le facem asupra obiectului adorației noastre, dragostea matură are ca fundament cunoașterea, ne iubim partenerul pentru că îl cunoaștem și înțelegem, același lucru se aplică și față de propria noastră persoană.
„Cunoaște-te pe tine însuți” are implicații și ramificații numeroase, iar una dintre ele este că ne oferă posibilitatea de a ne iubi în mod autentic si necondiționat, în ciuda slabiciunilor, vulnerabilităților și anxietăților noastre. Viața ne-a făcut imperfecți, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne crucificăm pentru greșeli sau defecte sau că nu suntem demni de afecțiune, compasiune și respect.
Ca toate lucrurile care exista pe acest pământ, frumoase în imperfecțiunea lor, la fel este și dragostea pe care ne-o purtăm, oricât am șlefui-o. Să nu cădem în capcana de a considera că iubirea de sine este un panaceu, că ne va salva de toate suferințele și greșelile viitoare – recăderi vor exista uneori, viața este, aproape întotdeauna, imprevizibilă… la fel și reacțiile noastre, modalitățile noastre de a gestiona un eveniment care ne perturbă existența. Vor mai exista, probabil, întâmplări care ne vor destabiliza, care vor genera o regresie către vechile căi, dar odată descoperit drumul către iubirea de sine, el va fi regăsit cu o mai mare ușurință în viitor, în ciuda impulsurilor noastre de a ne biciui, de a ne refuza compasiunea, iertarea și tandrețea.
Pe final de articol, pentru a reveni către lumea materială, tangibilă, ne putem pune următoarea întrebare pertinentă – dincolo de bunăstarea și echilibrul emoțional pe care ni-l oferă, ne aduce iubirea de sine și alte beneficii concrete?
Un studiu al Universității Harvard a descoperit dovezi convingătoare că persoanele cu o stimă de sine ridicată sunt mai fericite, mai predispuse să finalizeze sarcini dificile și să persevereze în fața eșecului. Se recuperează mai repede după dezastre, pot recunoaște mai repede și abandona obiectivele nerealiste. Aceste persoane prezintă un risc mai scăzut de boli cardiovasculare și un sistem imunitar mai puternic, iar nivelul de hormom al stresului (cortisol) este mai scăzut și revine la normal mai repede după un vârf.
Așadar, iubirea de sine ne oferă o fundație solidă pentru a ne regenera, nu doar psihic, ci și fizic. Iubirea este însăși esența vieții.
Alexandra Dragoi 