De ce unii oameni nu cred în COVID-19?

Fie că vina cade pe Bill Gates si planurile sale minuțioase de reducere a suprapopulării planetei, pe antenele 5G care contribuie la răspândirea noului coronavirus, pe oculta mondială, guverne sau pe laboratorul din Wuhan care a răspândit virusul în mod intenționat – tema centrală este aceeași, credința în teoriile conspirative.

Probabil că fiecare dintre noi cunoște măcar o persoană care împărtășește unul din punctele de vedere de mai sus sau poate chiar tu crezi că există motive și planuri ascunse în spatele pandemiei cu care ne confruntăm.

Adevărul este că nu putem avea o certitudine în momentul de față, iar teoriile de mai sus nu pot fi verificate prin date obiective – de cele mai multe ori, ce ne creează în momentul de față tablou general al situației este, în esență, propriul nostru set de credințe.

În perioade cu un grad ridicat de pericol și incertitudine, oamenii aderă adesea la teoriile conspirative din nevoia de a găsi un sens pentru ceea ce se întâmplă și pentru a resimți că au un anumit grad de control asupra situației. Deși misterele sunt atrăgătoare, atunci când vine vorba de propria noastră viață, creierului uman îi plac în mod deosebit certitudinile și lucrurile pline de sens.

Atunci când viața noastră este afectată de evenimente negative, care ne pun sănătatea și chiar existența în pericol, suntem extrem de tentați să descoperim un motiv pentru care toate aceste lucruri se întâmplă și să găsim o metodă prin care putem recâștiga controlul asupra propriei vieți. Uneori acest lucru ne poate determina să stabilim relații cauzale acolo unde ele, de fapt, nu există.

O credință, chiar și una neadevărată, este mai liniștitoare decât să acceptăm că incertitudinea este o realitate și că nu stăpânim situația. A accepta faptul ca este un eveniment natural, un virus pentru care nu avem tratament sau vaccin, că a ne proteja 100% este imposibil și că suntem toți vulnerabili în fața unui dușman invizibil, este cu siguranță destul de înspăimântător și dificil de gestionat.

Unii dintre noi sunt mai anxioși, alții mai relaxați, iar un element important în ceea ce privește atitudinea noastră față de coronavirus este, de fapt, propria atitudine în fața morții.

Aspecte psihologice care ne modelează realitatea

Cei care aleg, adesea în mod inconștient, să nu creadă în coronavirus sunt oamenii care se simt, într-un fel sau altul, respinși de societate, neîndreptățiți, discriminați sau exploatați de sistemul din care fac parte. Cred într-o lume nedreaptă, căreia ei nu îi aparțin, o lume pe care, probabil, au gestionat-o cu greu încă din copilărie și care i-a făcut să sufere în mod repetat.

Informațiile contradictorii primite de la autorități, schimbarea constantă a recomandărilor înaintate populației sunt elemente care, cu siguranță, nu ajută și care contribuie la înflorirea teoriilor conspirative, în lipa unui element de siguranță solid.

Propriul narcisism joacă și el un rol important, nevoia noastră de a ne simți speciali, diferiți de turmă și deținători ai unor „adevăruri”  inaccesibile majorității.

Gradul general de încredere pe care îl au cei care cred in aceste teorii este unul extrem de redus, fie că vorbim de încrederea în autorități sau în persoanele din jurul lor.

Înainte de toate, omul este o ființă socială – supraviețuirea speciei a fost facilitată de relațiile interpersonale. Am supraviețuit copilăriei grație legăturilor noastre sociale, a relației cu persoanele semnificative din viața noastră, care au avut grija de noi în cea mai vulnerabilă perioadă, atunci când eram incapabili să ne asigurăm singuri nevoile de bază, cum ar fi hrana și siguranța. Toate aceste lucruri ar fi fost irealizabile fără un element aparent minor, dar esențial în dezvoltarea noastră – încrederea în ceilalți.

Dacă încrederea este un dat al condiției umane si atât de necesară pentru supraviețuire, ce ne face totuși să o pierdem în astfel de situații?

Gradul de izolare resimțit poate fi un motiv, cu cât oamenii se simt mai anxioși, singuri și stingheri, cu atât vor fi mai tentați să creadă în teoriile conspirative.

Pe de altă parte, cu cât mediul în care ne-am născut și dezvoltat a fost mai disfuncțional, cu atât mai mult ne afectează capacitatea de a avea încredere și de a ne simți valorizați și demni de protecție.

Propensiunea noastră de a avea încredere se bazează pe mai mulți factori, printre care se numără personalitatea noastră, experiențele timpurii din copilărie, credințele și valorile pe care le-am dobândit, cultura, conștiința de sine și maturitatea emoțională. Combinația unică dintre acești factori modelează cât de repede și câtă încredere le oferim celorlalți.

Mentalitatea de victimă este o altă trăsătură importantă de personalitate, care ne poate determina să ne identificăm cu acest rol, privind adeseori acțiunile altora ca fiind îndreptate împotriva noastră. Dacă devreme pe parcusul vieții ne-am confruntat cu situații de abuz, am suferit răni, pierderi sau orice alte experiențe adverse care și-au pus puternic amprenta asupra noastră și pe care nu le-am putut vindeca, atunci vom fi mult mai predispuși în a ne simți permanent persecutați și ne vom identifica astfel ca victime lipsite de apărare.

Oamenii care se luptă cu mentalitatea de victimă sunt convinși nu numai că viața este dincolo de controlul lor, dar și că ceilalți sau societatea doresc să îi rănească în mod deliberat. Această credință este alimentată de pesimism, frică și furie.

Victimele au adeseori tendința de a separa în mod rigid oamenii în două tabere: cei buni (aceștia sunt, în general, cei pe care îi percep ca fiindu-le similari lor) și cei răi (cei diferiți, mai puternici, mai abili și mai norocoși).

Paradoxal, cei care se percep ca fiind victime, au un grad redus de empatie, ceea ce explică și modul în care, în contextul pandemiei, îi pun adeseori în pericol și pe ceilalți pentru că nu respectă recomandările autorităților. Deoarece sunt atât de preocupați de propria persoană, de propriul distres, vor avea tendința să acționeze într-un mod mai egoist, vor resimți un grad mai redus de responsabilitate și vor avea preponderent o perspectivă egocentrică. Contează, în special, maniera în care contextul pandemic îi afectează pe ei la nivel individual, cum le-a impactat în mod negativ stilul de viață, situația financiară sau relațiile sociale.

Desigur, ca și în cazul altor tipologii, uneori masca socială afișată ne poate crea dificultăți în a identifica cu ușurință o persoană care se percepe ca fiind victimă, în mod special în cazul celor care se identifică, la nivel inconștient, cu rolul de victimă, pentru că mascarea vulnerabilității este esențială atunci când dorim să nu mai fim răniți.

În fața incertitudinii pandemiei, adeseori reacțiile noastre sunt unele, mai degrabă, de natură emoțională și nu rațională, nu dorim ca viața noastră să fie profund afectată, nu dorim să ne simțim vulnerabili și in pericol, ca relațiile noastre sociale să fie afectate, posesiunile materiale amenințate și lumea noastră, așa cum o știam și stăpâneam, într-o oarecare măsură, să ne fie rapită aproape peste noapte. Dacă vom înțelege acest lucru, vom fi cu un pas mai aproape de acceptarea situației, de gândi critic și de a găsi o modalitate constructivă de a gestiona provocările fără precedent cu care ne confruntăm astăzi.

Publicitate